Dezvoltarea personală m-a dezvăţat să fiu o victimă

Istoria Anastasiei, 19 ani

2012 – compiuterul, depresia, hărţuirea, casa, şcoala, zecile de pastile înghiţite, mama care plânge şi îmi dă multă apă, ca să nu mă intoxic.

2016 – prieteni, hobby-uri, petreceri, sport, o nouă iubire, emoţii pozitive, dezvoltare personală.

De curând, după ce am privit pozele din albumul meu virtual, am observat cât de mult s-a schimbat viaţa mea în ultimii patru ani. Nu-mi vine să cred...

În anul 2012, am creat un dosar cu numele „Album” în compiuterul meu vechi şi uzat unde am salvat primele mele fotografii (în prezent, sunt mai mult de 3000).

Anul 2012 a fost cel mai groaznic din viaţa mea. Simţeam că mă sufoc (nu pot să exprim exact stările mele de atunci). Când îmi vedeam chipul în oglindă, în vitrinele magazinelor, sau pe sticla automobilelor, mi se învârtea numai un singur gând în minte: „Cât de mult mă urăsc! Îmi urăsc viaţa! E viaţa unei persoane ratate!!!” Aveam de ce să mă urăsc: eram supraponderală, aveam o piele neîngrijită, nu aveam prieteni (mă izolasem social – e mai rău decât moartea), nu aveam nici un hobby, nici o ocupaţie interesantă (eram foarte plictisitoare). Compiuterul era totul pentru mine, el era surogatul vieţii mele. Nu ieşeam cu lunile din casă. În concluzie, am ajuns să sufăr de ameţeli, până când tatăl meu a dus acel compiuter blestemat din casă. Din acest motiv, devenisem isterică şi de necontrolat.

La şcoală, lucrurile mergeau şi mai rău. Unii profesori şi colegi îmi aminteau zilnic că sunt o nulitate, o neisprăvită, insultându-mă în toate modurile. Eu nu mă simţeam fată în acea perioadă: fetele nu sunt lovite în burtă şi filmate cu telefonul în timp ce se chircesc de durere (în final, aceste filmuleţe au fost expediate tuturor colegilor de clasă şi altor elevi din şcoală spre umilirea mea definitivă), hainele lor nu sunt aruncate în băltoace şi nu sunt trase de păr în văzul tuturor. După ce am citit foarte multă literatură despre cruzimea copiilor, mi-am dat seama că mulţi dintre ei nu-şi dau seama ce fac în adolescenţă. Sunt şi copii-excepţii, mai bine-zis, copii sadici. Ei au satisfacţie atunci când îi umilesc pe alţii. Am avut un asemenea coleg de şcoală, iar grimasa lui mă bântuie până în prezent în cele mai urâte vise şi nu ştiu dacă voi putea să scap vreodată. Să revenim totuşi la subiect.

După vizualizarea pozelor din album, eram şi mai mâhnită la vederea chipului şi a înfăţişării mele. Mintea mea se agăţa de un clenci care nu-mi permitea să mă dezvolt. Trebuia să schimb ceva de urgenţă. DAR CE ANUME? Poate că viaţa sau modul de gândire...

Am eliminat din mapele mele toate filmele şi serialele nocive. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală! La coş cu modul meu de viaţă sedentar! Am început să fac plimbări dese şi nu-mi era frică să cunosc oameni noi. Colegii de şcoală se înşelaseră în privinţa mea: au descoperit că pot fi interesantă şi atrăgătoare.

Trebuia să-mi schimb neapărat condiţia fizică. Eram o „gogoaşă rotundă”, aveam un ten acneic şi mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele (de ce să merg la cumpărături dacă acest lucru nu-mi aducea nici satisfacţie, nici schimbare?) În decursul a patru ani, am slăbit cincisprezece kilograme, am început să am grijă de mine, mi-am schimbat culoarea părului şi vestimentaţia. Pe toate acestea le-am studiat de la zero.

Cel mai dificil lucru este să-ţi schimbi caracterul, dar e posibil cu un efort constant. Izolarea socială este atât de distrugătoare, încât omul nu poate discuta nici măcar cu un negustor de tarabă. Puteam vorbi deschis doar în familie, pentru că străinii nu auzeau din gura mea decât nişte bolmojeli. Cărţile, filmele, adaptarea treptată, prietenii noi – toate acestea m-au salvat. În câţiva ani, m-am schimbat foarte mult. Astăzi, eu dansez, recit versuri în public, pictez, râd din toată inima la glume şi ies cu un tânăr simpatic. Actualmente, îmi vine foarte greu să mă înţeleg pe mine, cea de pe vremuri, când nu puteam să vorbesc aproape cu nimeni!

Sportul mi-a schimbat foarte mult viaţa. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai sănătoasă. Desenez şi pictez excelent, iar acum planific să realizez portrete la comandă. Poezie. Lectură. Istorie. Studiaţi, instruiţi-vă! Nu staţi niciodată pe loc!

Datorită noilor mele hobby-uri, am reuşit să susţin cu bine examenele şi să fiu admisă la facultate pe specializarea care mă inspiră. Astfel, m-am mutat din mica mea localitate într-un oraş frumos şi plin de tineri.

Nu vă fie frică să vă schimbaţi, să fiţi activi! Orice pas, oricât de mic, vă apropie de obiectivul vostru. Psihologii mi-au spus că am lacune în dezvoltare şi nu voi putea deveni un om normal. Foştii colegi mă numeau „tâmpită, gunoi, ratată”. Şi ştiţi ce? Eu am puterea să le zâmbesc în faţă, pentru că în prezent sunt copleşită de fericire. Ura a dispărut demult şi eu am încredinţat Universului toate acele gunoaie.

 Să-ţi aminteşti mereu de faptul că în tine este un loc la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Acolo se află sufletul tău! 

Traducere după ©Dmitry Semenik

Dor de bunica

     În amintirea bunicii care nu mai este demult printre noi.  

Stau la fereastră şi depăn anii

Cu fir de-argint, de aur fin
Aşa cum ninge azi, bunico,
Revăd pe chipul tău cuminte
Privirea lină şi-un cer senin.
Intru pe poartă, răvăşind
Zăpada curţii neatinsă,
Cu pas domol, pe înserat
La uşa casei tale bat,
Cum o făceau colindătorii,
Prin sat umblând la semănat.
Tu stai la sobă, aruncând
Un vreasc uscat, şi câteodată
Mai pui felii de pâine albă
Pe plită, încet, ca să se coacă.
Apoi, cu usturoi le ungi,
Şi îmi oferi cu duioşie
Iubirea ta ce mă străbate,
Când gust cu poftă din felie.
Zâmbind, mă-ntrebi:
- Aşa că-i bună?
Mă prinzi apoi şi mă săruţi,
Zulufii zăpăcind discret, 
Cum ai sufla o păpădie.
Ce taină-i asta, bunicuţo?
“Mâcuţă” te strigam noi toţi,
Căci dragoste aveai la fel:
Şi pentru fii îţi ajungea,
Îi copleşeai şi pe nepoţi.
N-ai vrut să spulberi bucuria,
Şi de necazul tău durut
La nimeni nu te-ai plans vreodată..
Doar te-ai rugat cum ai ştiut
În faţa Precistei pe Care
În odăiţă o păstrai
Şi cu prosop ţesut de tine
Cernitu-i chip acopereai.
De-atâtea ori, în miez de noapte,
Cu plapuma ne înveleai
Şi uşurel spre căndeluţă,
Păşind tiptil te strecurai.
Şi când credeai că noi, nepoţii
Buştean cu toţi am adormit,
Tu Crezul îl rosteai în şoaptă
În faţa Celui Răstignit.
Iar slovele adânci, ţesute
În mintea mea se aşterneau,
Orice suspin şi multe lacrimi
Cu dor pe toţi ne străbăteau.
Şi chiar acum, când anii bat 
la poarta vieţii,
se duc pe rând,
eu mi-amintesc orice privire
şi n-am uitat nici un cuvânt.
Îţi mulţumesc, măicuţă bună
Ca pâinea dulce din cuptor,
M-ai miluit pentru o viaţă,
Şi dincolo de ea aş vrea
Să ne-ntâlnim la gura sobei,
troienile când or cădea.
Să-ţi spun că mama este bine,
Că tata este alb de-acum,
Şi că iubirea ta e vie:
În suflet o păstrez curat,
Că îmi ajunge pentru mine,
Şi altora, ca s-o împart.

Poezie de Mariana Caşu

O pildă despre neliniştile lumeşti din patericul oraşelor

                                                                                      Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde:                                                                                                                           „Grija de multe este o istovire a sufletului.” 

                                                                                                        

          

           

       Părintele Policarp era foarte inimos, avea şase copilaşi şi îl aşteptau pe al şaptelea. În toţi aceşti ani cuviosul preot a fost cu totul dedicat bisericii sale şi nevoilor sufletelor pe care i le încredinţase Dumnezeu. Mergea zilnic la biserică şi îi ajuta pe oameni. Unul venea să-i spună o problemă de-a lui, altul să scrie un pomelnic, veneau pentru căsătorie, botez, înmormântare. Uneori ajuta chiar şi la curăţirea bisericii: mătura, ştergea praful, lustruia candelele... Pleca dimineaţa şi se întorcea acasă seara.

       Acum însă, aşteptând venirea pe lume al celui de-al şaptelea copil (deşi erau părinţi experimentaţi), parcă se îngrijorau...

       

       - Cum o să reuşim, părinte? - zicea preoteasa neliniştită. N-o să ne ajungem cu banii...

       - Taci, măi femeie, îi spunea părintele, cu şase copii n-am avut probleme... al şaptelea o să fie piatră de moară?

       - Nu, nu e aşa, insista preoteasa. Nu vezi că lucrurile în jurul nostru devin dificile? Şi să nu crezi că până acum a fost uşor... Mă lupt mult s-o scot la capăt...

        Această discuţie se repeta zilnic. În cele din urmă a început şi părintele să se îngrijoreze. Soţia lui a reuşit să-i transmită neliniştea ei.

        

        Pentru ca sufletul lor să se liniştească oarecum, părintele Policarp a luat hotărârea:

        - Ei bine, o voi face, a zis într-o dimineaţă. Îţi aminteşti că fratele meu mi-a propus să merg, dacă vreau, la atelierul lui ca să dau o mână de ajutor la comenzile de mobilă? Mă voi duce, dacă mai are nevoie de mine... O să merg trei-patru după-amiezi pe săptămână şi să-mi dea ce poate... Acum, că mi-au adus şi un preot care slujeşte împreună cu mine la biserică, nu trebuie să mai fiu neîncetat acolo...

       

        Înţelegerea s-a făcut şi părintele Policarp a început al doilea serviciu. Acum lipsea destul de des de la biserică. Alături de salariul de preot şi de darurile de la căsătorii şi botezuri, primea şi o mică sumă de la atelierul de mobilă. Cine-l va putea învinui? Sub rasa lui de preot se ascundea un familist devotat...

        Dar după ce li s-a născut al şaptelea copil şi timpul a trecut, cei doi părinţi au văzut că lucrurile deveneau din ce în ce mai dificile. Nu înţelegeau cum, dar părea că nu le mai ajungeau nici cele pe care le aveau (care acum erau mai multe).

       - Dar cum se întâmplă, măi femeie, se întreba părintele, de vreme ce acum avem mai multe decât înainte? Cum se întâmplă că acum ne e mai greu, pe când înainte toate mergeau bine? Gura unui prunc face această diferenţă?

         Trudea bunul părinte, trudea şi preoteasa lui.

          

         Într-o seară a adormit adânc, împovărat de griji, cu fruntea întunecată. În vis a văzut-o pe mama lui plecată la Domnul:

        - Ah, fiul meu, i-a spus, sunt foarte supărată.

        - Ce ai, mamă?.., a întrebat-o preotul.

        - E, iată.., Maica Domnului a venit să mă dojenească.., era foarte supărată, aproape că a plâns pe umărul meu... Georgia, de ce fiul tău, Policarp nu ne mai vrea? De ce se chinuieşte aşa? Atâţia ani m-am îngrijit de el şi de familia sa... şi alte griji nu avea, se dăruia cu totul oamenilor pe care i-a dat în grijă Domnul nostru. Acum de ce vrea să le facă pe toate singur? De ce nu mai are încredere în noi?...

  

        Bunul preot s-a trezit având vie în minte amărăciunea mamei lui şi a Maicii tuturor oamenilor...Şi această amărăciune era suficientă pentru a îndrepta iarăşi lucrurile. 

Sursa: Vasilis Argiriadis,  Atâta cât poţi sau Mic pateric al oraşelor, Editura Egumeniţa, 2016

          

Cum este să te plimbi de mână cu Dumnezeu

   

   Citesc Exerciţii de Echilibru de Tudor Chirilă. Unele înţelesuri rostite dor, altele bucură, unele miră, iar altele te fac să percepi mai bine realitatea acestor vremi în alte culori. Am remarcat mai multe articole, dar mi-a plăcut îndeosebi să mă "plimb" De mână cu Dumnezeu:

    "Când eşti mic, Dumnezeu se plimbă cu tine de mână prin lume. Îl ţii strâns. La un moment dat vă opriţi într-un loc cu multă lume şi culori. Dumnezeu îţi spune că lipseşte puţin şi revine. Te roagă să-L aştepţi în locul unde v-aţi oprit. Apoi pleacă. Tu aştepţi puţin în loc, dar lumea şi culorile te atrag către un bâlci cu căluşei.

    Te plimbi, te uiţi, te învârţi, apoi vrei să te întorci la locul în care te-a lăsat Dumnezeu. Nu mai reuşeşti. E multă lume şi nu ştii exact de unde ai plecat. Din acel moment îl vei tot căuta. Ştii că nu te-a părăsit, dar nu îi mai poţi fi atât de aproape. Unii oameni nu părăsesc locul şi Dumnezeu se întoarce, îi ia de mână şi merg împreună mai departe...

Ceilalţi..."

Timpul părinţilor

       În cea mai mare parte a zilei, nepoţica mea nu are părinţi. (Nu, nu este un caz nefericit). Când copila nu are părinţi, ea are de toate: păpuşi, jucării de pluş, bicicletă, xilofon, cariocă, cubuleţe, tablă de scris, plastilină, cărţi de poveşti, planşe de colorat, ouă de ciocolată, iPad, PC, haine de marcă, excursii...

  Dar când mă apropii de ea şi îi spun: "Puişor, hai să ne jucăm!", duce mânuţa la ureche, de parcă ar avea un telefon, şi rosteşte: "Alo! Mami, tati...", stâlcind cuvintele în timp ce îi cheamă acasă cu dor. Când le "vorbeşte", nimic nu o poate distrage, nici o atenţie sau îndemn, şi nici măcar vreo ciocolăţică...

   Iubirea, prezenţa şi timpul părinţilor este tot ce valorează pentru copil! Nimic din toate acele surogate nu poate substitui afecţiunea părintească. 

   Un adult cu rezervorul gol de iubire a fost un copil înconjurat de prea multe obiecte şi prea puţină atenţie, timp şi dragoste din partea părinţilor. Unul ca el va căuta în mod eronat dovezi de iubire la maturitate, va atrage persoane reci, indiferente, va oferi puţină afecţiune (pentru că nu are mai multă), şi va primi, din păcate, la fel de puţină sau deloc.

   Fiţi generoşi, oferiţi din timpul vostru copiilor, nu-i lăsaţi să înseteze după iubire. 

Așa înțeleg odihna în brațele Lui...

sursa: sfintiiarhangheli.ro                                            

Dragă Maică, am descoperit citind o carte de AT, de unde vine această frica teribilă de moarte. Cel puțin în cazul meu. 

Explicația este la prima vedere destul de simplă. Mesajele părinților sunt percepute de copii ca protecție împotriva unui dezastru foarte mare. Se va întâmpla un lucru foarte rău, chiar moartea, dacă nu asculți ce îți spun și nu faci întocmai. Copilul preia aceste mesaje ca scut împotriva unei amenințări mai mari pe care și-o imaginează. Din acest motiv îi este atât de greu să iasă din scenariul pe care a decis să-l urmeze. Trebuie să se confrunte cu această teribilă spaimă că dacă nu ascultă, moare sau, mai teribil, suferă pentru veșnicie. Așa că orice ieșire din scenariu presupune o asumare conștientă a acestui risc. 

Îmi aduc aminte de terapia Brandon Bays. Fiecare dintre noi am ajuns în acel punct în care trebuia să luăm decizia că nu mai ascultăm mesajul parental. De ce doar la nivel de emoții? Pentru că mesajul parental este preluat de Copil încă din primele luni, în care el înțelege mesajele non-verbale ale părinților. Mesajul ajunge în celulele copilului prin emoțiile pe care le trăiește. Acolo se codifică. Femeia asta a descoperit ceva senzațional. Deblocarea emoțiilor duce la trăirea autentică, pentru că mesajul care contaminează este demascat, adus la conștintă. În acest caz, rațiunea este neputincioasă. Mintea, dacă ar ști, ar da soluțiile. Ea caută și caută vindecarea, dar în zadar. Totul este trăirea cât mai intensă a celor mai autentice emoții. Acolo s-a înfipt mesajul parental față de care am decis, copii fiind, cum să-i facem față. Deblocarea emoțională, prin terapie și ascultarea Cuvântului, te eliberează și îți aduce în față resursele uluitoare cu care ești înzestrat de Dumnezeu, care te vrea liber.

Este interesant aici că poate mulți dintre noi, creștinii, înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, ca un mesaj parental, care ne ferește de ceva rău. Și tot fugim de acest rău închipuit în loc să trăim bucuria de a fi în viața și în iubirea Lui.... Așa înțeleg odihna în brațele Lui.... Și am scris, și am construit discursuri despre Dumnezeu ca pavăză

împotriva răului. Dar poate ar trebui să vedem ce este acest rău de care tot fugim, nu??? Ce este această amenințare? Dacă nu e nimic?

Cu drag,

 Marius

DRAGUL MEU MARIUS

Mulțumesc mult pentru mesajul tău. Fiind un model de lectură a cărților seculare sau de altă spiritualitate, o să-l pun și pe site. E minunat că iei de acolo mesajele care au înțeles și chiar dezvăluie noi înțelesuri pentru descifrarea hățișurilor minții noastre căzute cu totul în zona psihismului.​ Și, așa cum și faci, nu e nevoie să intri în dialog cu ideile respective, ci doar să pui toate în rugăciune, în „Mâinile lui Dumnezeu” și să lași duhul tău să lucreze înțelesurile cu care îți va lumina apoi gândurile raționale și atitudinile. 

Da, luăm de multe ori Cuvintele Domnului, Poruncile Lui, ca pe mesaje parentale de interdicție „rivală” pierzând astfel ocrotirea și creșterea asigurată de împlinirea lor.  Căderea a facut ca mesajele părinților după trup să fie ambigue, un amestec de grijă firească pentru copil cu o mare grijă de propriul confort psihic și trupesc. E vremea să descoperim că Dumnezeu nu are grijă de Sine, nu e în pericol, nu pierde nimic prin neascultarea noastră și nu-și alterează iubirea pentru noi. Că poruncile Lui sunt lumină și dragoste. Când ne eliberăm de identificarea Tatălui Ceresc cu cel pământesc, prin iertare și înțelegerea neputinței umane, punem începutul pocăinței adevărate. Punem începutul creșterii conștiente în viața pe care am dobândit-o de Sus prin Botez.  Și descoperim că Dumnezeu nu ne amenință, ci ne dezvăluie un pericol dându-ne, în același timp, și calea de a-l evita și puterea de a alege și de a face binele dătător de viață. Și așa, punem capăt fricii de moarte!  

Apoi, e important să înțelegem că „odihna în brațele Lui” este, cu adevărat, primirea bucuriei Sale, dar o bucurie care a venit și vine numai prin Cruce! Altfel cădem în căutarea bunătății lui Dumenzeu fără El; și a odihnei Sale fără Cruce și fără pocăință, fără ură și luptă împotriva păcatului! Adică rămânem în zbaterile „înțelepciunii lumii acesteia” centrate pe căutarea plăcerii și evitarea durerii prin păcat.  

Mulțumesc mult!

Te aștept cu noi gânduri și înțelesuri

Cu dragoste și rugăciune

Maica Siluana

Dublă Sărbătoare de Crăciun

              

Recent, "Ziua de 25 decembrie a fost declarată prin lege zi de sărbătoare și a fost inclusă în lista zilelor de odihnă. Un proiect de hotărâre în acest sens a fost aprobat de către Parlamentul Republicii Moldova. Astfel, pentru a nu perturba tradiția stabilită deja în societate, Crăciunul se va sărbători pe parcursul a trei zile, pe 25 decembrie (Crăciunul pe stil nou) și 7-8 ianuarie (Crăciunul pe stil vechi)", transmite UNIMEDIA.  

    

      Mă întreb, şi totuşi..., în raport cu legea respectivă, de ce omul nu-şi înteţeşte nevoinţa, de ce nu dublează postul sau ajunarea pentru sărbătorirea Crăciunului? Pentru a trăi în duhul sărbătorii, e important să te pregăteşti şi sufleteşte pentru ea, - mai ales, sufleteşte. Nu sunt sceptică când mă refer la hotărârea aceasta. E de înţeles, cetăţenii noştri sunt, probabil, foarte umblaţi prin lume, şi aceasta pentru că jumătate din populaţia R. Moldova e plecată la muncă peste hotare temporar sau permanent, conformându-se, astfel, tradiţiilor ţărilor unde locuiesc. Să nu denaturăm însă o sărbătoare creştină, să nu o transformăm în carnaval sau orice altceva, fără să-i înţelegem sensul şi semnificaţia.  Afirmaţiile părintelui Victor, la care subscriu şi pe care le citez, se potrivesc în mod special situaţiei curente: 

     

       "Această naştere, despre care nu doresc să vorbesc astronomic, căci nici nu contează ziua ori luna evenimentului, este una perpetuă, una care se repetă pedagogic şi mântuitor pentru fiecare nou născut al acestei lumi, fie că ei, cei nou născuţi, îl primesc ori ba. Hristos se naşte, devenind incomod într-o lume din ce în ce mai comodă, devenind doar un motiv pentru care oamenii să se mai veselească, căci ceata celor care-şi bucură trupul în aceste zile e din ce în ce mai mare"(de aici). 

       

        Să ne deschidem mintea şi inima în aceste zile sfinte, fără să ne limităm cu precădere la mâncare, băutură şi dans. Metaforic vorbind cu referire la aceasta, îmi amintesc o întamplare tristă dintr-un sat de demult: cum, în timpul unei ierni, au venit naşii la cumetrie rând pe rând, şi-au scos hainele şi le-au pus pe pătuţul copilului. Spre dimineaţă, beţi, ghiftuiţi şi distraţi, se întrebau: "Dar, copilul unde-i? Hai să vedem copilul!" Păi, unde era să fie sărmanul decât în pătuţul său, sufocat de greutatea hainelor. 

       Prin urmare, atenţia să ne fie îndreptată către pruncul Hristos, să nu-L abandonăm în ieslea săracită a sufletelor noastre, ci să-L aşezăm în miezul existenţei. Să ne împodobim sufletele cu rugăciunea şi slăvirea Celui Care le-a făcut pe toate şi I se cuvin toate.

       Crăciun cu bucurie tuturor, oriunde aţi fi!

Siria - lacrimă neştearsă

   

 Luna decembrie e una plină de farmec şi feerie. Vin marile sărbători. Abia aştept să cadă zăpada... Ce fel de Crăciun fără zăpadă? Ce fel de Crăciun fără brad? Ce fel de Crăciun fără cei dragi, fără colinda cea duioasă, fără cozonac, fără slujbă la biserică? Aştept cu sufletul la gură bucuriile acestei luni care se vor prelungi până la mijlocul lunii ianuarie... La mine acasa e pace şi sunt îndreptăţită să aştept şi să mă pregătesc, pentru că sunt în stare şi totul parcă mă binedispune să o fac..

      Nu pot însă să mă bucur deplin de aceste lucruri cand ştiu că sunt atâţia copii, tineri, părinţi sau bunici care nu au ce pune pe masă, care nu au casă, nu au un loc unde să-şi plece capul şi sunt prigoniţi. Unii din ei au rămas singuri pe lume, şi numai speranţa zilei de mâine le mai încălzeşte inimile rănite. Umiliţi, ucişi, prigoniţi, bombardaţi, nemângâiaţi, poate că au şi uitat demult ce este bucuria unei sărbători de iarnă. Mă gândesc la orfanii acestei lumi, la creştinii rămaşi fără ţară din Siria, fără părinţi sau copii, fără siguranţa zilei de mâine. Să avem suflet şi inimă pentru ei, să ne rugăm în fiecare zi să-i apere Dumnezeu de oroarea în care sunt nevoiţi să trăiască. Chiar dacă unii au scăpat şi s-au refugiat, nu înseamnă că o duc mai bine. Să ne amintim ce spunea Mântuitorul Hristos: Dacă pe unii din aceştia mici, care suferă pentru numele meu, i-aţi ajutat, pe Mine m-aţi ajutat, pe Mine m-aţi hrănit, pe Mine m-aţi îmbrăcat...

     Fraţilor, cine poate - să-i ajute cu rugăciunea, şi cine poate - cu un cuvânt bun, altcineva - cu ajutoare materiale. La Dumnezeu totul este primit, căci lacrimile acestor copii valorează mult înaintea lui Dumnezeu. Fiecare rugăciune a lor va şterge o pată de pe sufletul nostru. Să ne amintim că şi noi am fost copii, sau avem copii şi nepoţi, şi cât valorează o clipă de bucurie, de milostivire, de mângâiere în casele unde este pace. Să nu uităm de cei amărâţi de departe, să le ştergem lacrimile, să aprindem candela bucuriei. Să ne amintim de pruncul Iisus care s-a născut în iesle, căci, prigonit fiind, nimeni nu a vrut să-L primească la loc de cinste. Noi însă să fim precum păstorii, să fim precum magii de la răsărit, să fim mai buni, pentru că fiecare din noi purtăm inimă de creştin şi s-o împărţim, aşa cum se împarte Dumnezeu cu noi şi ne dă ce este mai bun, fără încetare. 

Dacă doreşti să susţii în aceste clipe crunte un copil sau o familie siriană, o poţi face prin intermediul adreselor:

unicef.org  sau  unhcr.org

De asemenea, poţi scrie mesaj de încurajare unui copil sirian pe site-ul: The Future of Syria

Să ne ajute Dumnezeu să fim mai buni cu fiecare clipă!

Cuvinte cu aripi

Atâtea cuvinte s-au spus despre Tine,

Atâtea cuvinte ai auzit...

Doamne, nici unul nu e în stare

Să Te descrie în mod strălucit.

Dacă aceste cuvinte ar avea aripi,

Dacă aceste cuvinte ar fi vii,

Răul să moară, şi ele să crească

În inimi de îngeri şi de copii.

Ele să-nvie, ele să nască

Credinţa ucisă de atâtea urgii

În inimi triste, în inimi lovite,

Doamne, precum numai Tu poţi să-nvii!

Credinţa sărmanului

      

Astăzi, m-am plimbat cu o fetiţă săracă prin parc. Nu doar săracă, dar şi evitată de ceilalţi copii, cu o mamă bolnavă şi un tată care le-a părăsit. Puteam citi în ochii acelei copile o curiozitate, un drag de viaţă, dorinţa de a comunica, un dor rebel amestecat cu o tristeţe ascunsă după doi ochi albaştri. Ceva mă îndemna să o întreb cum rezistă... Nu voiam însă să o jignesc, pentru că era prea bucuroasă în acel moment...

     Pe când păşeam în linişte pe covorul de frunze, mi-a spus, fără să o înteb: "Ştii, uneori nu avem ce pune pe masă, şi mie îmi este atât de foame, dar Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Nu am îndrăznit vreodată să cerem ceva de la alţii, nici eu, nici mama. Odată, pe când eram în lipsă, am ieşit ambele la plimbare. Mergând prin parc, am găsit o sumă mare de bani, astfel încât am reuşit să ne facem provizii pentru ceva timp. Când nu aveam cu ce să mă îmbrac, gaseam adesea pungi pline cu haine la uşa mea. Probabil, tu mă crezi săracă, dar eu nu duc lipsă de nimic, pentru că Dumnezeu mă iubeşte".  

     Abia mă stăpâneam să nu plâng la cuvintele ei, pentru că eu, deşi am de toate, nu am ajuns la măsura credinţei acestui copil...

Sufletul unui orfan poate deveni casă a lui Dumnezeu!

sursa foto

       


   După cum observăm în lume, întuneric mare domnește în inima, mintea și viața oamenilor, căci în întuneric sufletesc și trupesc zămislesc și se nasc copii pe fața pământului. Răul acesta poartă multe nume. Copiii aceștia se zămislesc ca niște fii ai întunericului, căci se nasc în păcate de desfrânare, deși din părinți creștini. Majoritatea creștinilor au căzut cu totul din harul virtuților, căci unii, după ce trăiesc necununați, fără binecuvântarea lui Dumnezeu prin preotul din Biserică, nu țin socoteală de posturi, de sărbători, nu respectă legile dreptei credințe.

Se străduiesc oamenii să facă multe lucruri bune în viața aceasta, să aibă o casă mare, călduroasă, condiții bune pentru copiii lor, luptându-se să le și dobândească. Problema care ne framântă pe unii dintre noi este a tinerilor, a copiilor orfani. Aceștia au, oare, parte de toate condițiile pe care le avem noi, cei care avem parinți, casă, avem destule bunătați, să spunem, de care nu ducem lipsa?

Multi tineri orfani plâng foarte des. Ei vor să fie iubiți de semenii lor, să fie mai prietenoși cu noi, cei care îi ocolim, ne ferim de ei. Gândiți-vă numai la sufletul unui copil care este luat de la sânul mamei sale și dat spre adopție… în cămin. El nu știe mare lucru, nu cunoaște partea amară a vieții ce îl așteaptă. Pentru el, lumea e un spațiu plin doar de prezența mamei și a sa. Depărtarea de mamă, lipsa parinților îl schimbă pe copil, îl înstrăinează, se simte exclus de lume, retrăgându-se, astfel, în lăuntrica sa lume rănită.

Iubiți creștini, se cade să-i iubim pe acești copii sau tineri orfani, căci nu-i vom iubi doar pe ei, ci, înainte de toate, Îl vom iubi pe Tatăl, care este in ceruri și în sufletele lor. Vai de părinții care și-au abandonat copiii! Au părăsit niște îngeri! 

De ce ne ferim de acești orfani? Nu sunt și ei oameni ca noi? Copiii zilelor noastre îi batjocoresc, râd de ei pentru simplul motiv că sunt “diferiți”. Diferiți doar cu sufletul. Sunt sigură ca aceștia, chiar dacă nu au parinți sau pe cineva care sa le fie aproape în suferințele cumplite ale vietii, îl au pe Dumnezeu. Domnul ne îndeamnă prin poruncile sale să-i ajutăm pe acești copii, iar puținul nostru să-l împarțim cu ei. Duminica trecută, la sfârșitul slujbei în biserica unde mă aflam, niște copii orfani au împărțit oamenilor iconițe pictate de ei. Se vedeau bucuria si căldura din ochii lor. M-a impresionat acest gest, și zâmbetul lor parcă nu era doar al chipului, ci un zâmbet al sufletului.

Trăim vremuri cumplite, însa putem deveni noi înșine mici călăuzitori pentru acești copii. Fiecare dar al nostru, oricât de mic, are o mare importanță pentru ei! Să-i ajutăm pe orfani, să le deschidem dorința spre cunoașterea de Dumnezeu, și, astfel, vom primi și noi răsplată în ceruri.

un gând frumos adaptat după sursa: http://sfintiiarhanghelimihailsigavriil.webs.com/  

    

Biserica Sfinții Arhangheli, or. Brăila

     Drept completare a cuvintelor de mai sus, vreau să menţionez faptul că în aceste vremuri de restrişte, Dumnezeu ne-a binecuvântat neamul cu exemple vii de dăruire şi jertfelnicie creştinească pentru cei mai trişti ca noi: săraci, orfani sau bătrâni. Astfel încât, prin strădania Părintelui Paroh Victor Ţugui şi al Consiliului şi Comitetului Parohial al Bisericii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Brăila, a fost deschisă o cantină socială în anul 2010. Aceasta funcţionează în cadrul parohiei "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din centrul Brăilei, fiind situat la demisolul casei parohiale.  

     Prin această cantină socială se oferă zilnic o masă caldă pentru treizeci de persoane defavorizate, copii şi bătrâni ai parohiei. Totodată, clădirea este utilizată şi pentru întâlnirile cu copiii şi tinerii, beneficiari ai proiectelor naţionale "Hristos împărtăşit copiilor" şi "Alege şcoala!". De asemenea, parohia oferă prin acest centru un program "after school", prin care elevii îşi pot pregăti lecţiile şi temele. 

       Fiecare din noi este chemat să facă binele acolo unde se află. Dacă ar fi să cugetăm măcar câteva minute pe zi la cel sărac, orfan şi singur, vom vedea în dulapurile noastre haine pe care nu le îmbracăm niciodată, iar altul îngheaţă de frig, vom găsi surplus de mâncare în frigider sau cămări pe care se întâmplă să o aruncăm, iar un flâmând plânge pe la uşi pentru o bucată de pâine. Fiecare din noi avem ceva de oferit, un cuvânt bun chiar, şi totuşi nu ne lăsăm sensibilizaţi de durerea celui suferind... Grijile noastre sunt hrana noastră, iar de celelalte ne pasă mai puţin. Viaţa însă nu se învârte doar în jurul nostru, a egoului şi dorinţelor personale. Să ne amintim de aceşti copii sau săraci - mici Lazări care vor reprezenta dovada faptelor noastre, bune sau rele, înaintea lui Dumnezeu în clipa când vom părăsi această lume. 

     Dumnezeu să ne ajute să fim mai buni cu fiecare clipă!

Cele două cuvinte

    

sursa foto

    Un bătrân profesor, ajuns la pensie, se bucura de foştii lui elevi care deveniseră oameni de seamă, cu teamă de Dumnezeu şi cu bună inimă pentru semenii lor.

Aflând despre aceasta, un călător care trecea prin acele locuri, îl întrebă pe bătrânul dascăl:

- Cum ai facut dumneata de ai scos elevi atât de buni?

Zâmbind, bătrânul îi spuse:
- Mai ales cu puterea a două cuvinte...
- Care cuvinte?, întrebă străinul.

- Aceste două cuvinte, dragul meu, sunt: "Cu Dumnezeu..."
Văzându-l uimit pe străin, profesorul urmă:

- Le-am spus copiilor aşa: "Tot ce faceţi, să faceţi cu Dumnezeu. Dimineaţa, sculaţi-vă cu Dumnezeu; învăţaţi cu Dumnezeu; staţi la masă cu Dumnezeu; jucaţi-vă cu Dumnezeu; mergeţi la somn cu Dumnezeu - căci de veţi face astfel, niciodată nu veţi greşi..." Iată, domnule, cu aceste două vorbe am izbutit să sădesc în sufletele elevilor mei sămânţa ale cărei roade le vezi dumneata acum...

      Al. LASCAROV-MOLDOVANU, din Cartea cu pilde

Copiii - bogăţie nepreţuită

        

     La un dineu neoficial, s-au întâlnit câteva persoane din elita societăţii. Unele din ele au venit însoţite de întreaga familie. După ce atmosfera s-a mai dezmorţit, trei doamne - soţii de mari prelaţi, au început să discute aprins. Una din ele născuse de curând şi îşi ţinea bebeluşul în braţe, bucuroasă fiind de noul membru din casă. Spre final, discuţia deviase spre modă şi bijuterii. Celelalte două începuseră se se laude cu ţinutele lor scumpe, cumpărate în marile magazine de modă din S.U.A., Franţa, Italia, etc. După ce şi-au etalat şi podoabele din aur, apreciind fiecare câte karate are, au vazut că doamna cu copilul tace. La o observare mai atentă, au apreciat că ea nu poartă haine foarte scumpe şi nici bijuterii de clasă. De aceea, au întrebat-o: "Tu nu ne spui nimic? Se pare că ai avea nevoie de nişte bijuterii...". La care tânăra mamă le-a răspuns, privind spre copilul ei: "Eu nu am nevoie de nimic, pentru că tot ce îmi trebuie ţin acum în braţe". 

P.S.   Această doamnă a apreciat adevărata valoare a vieţii, şi-a înţeles rostul de mamă, nelăsându-se purtată de valul superficialităţii unor obiecte frivole. O maximă spune că "moda este un monstru care se naşte din sine însuşi şi îşi mănâncă propriii copii încă înainte ca noi să-i putem vedea".