Cel mai mare păcat

 

O pildă despre neliniştile lumeşti din patericul oraşelor

                                                                                      Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde:                                                                                                                           „Grija de multe este o istovire a sufletului.” 

                                                                                                        

          

           

       Părintele Policarp era foarte inimos, avea şase copilaşi şi îl aşteptau pe al şaptelea. În toţi aceşti ani cuviosul preot a fost cu totul dedicat bisericii sale şi nevoilor sufletelor pe care i le încredinţase Dumnezeu. Mergea zilnic la biserică şi îi ajuta pe oameni. Unul venea să-i spună o problemă de-a lui, altul să scrie un pomelnic, veneau pentru căsătorie, botez, înmormântare. Uneori ajuta chiar şi la curăţirea bisericii: mătura, ştergea praful, lustruia candelele... Pleca dimineaţa şi se întorcea acasă seara.

       Acum însă, aşteptând venirea pe lume al celui de-al şaptelea copil (deşi erau părinţi experimentaţi), parcă se îngrijorau...

       

       - Cum o să reuşim, părinte? - zicea preoteasa neliniştită. N-o să ne ajungem cu banii...

       - Taci, măi femeie, îi spunea părintele, cu şase copii n-am avut probleme... al şaptelea o să fie piatră de moară?

       - Nu, nu e aşa, insista preoteasa. Nu vezi că lucrurile în jurul nostru devin dificile? Şi să nu crezi că până acum a fost uşor... Mă lupt mult s-o scot la capăt...

        Această discuţie se repeta zilnic. În cele din urmă a început şi părintele să se îngrijoreze. Soţia lui a reuşit să-i transmită neliniştea ei.

        

        Pentru ca sufletul lor să se liniştească oarecum, părintele Policarp a luat hotărârea:

        - Ei bine, o voi face, a zis într-o dimineaţă. Îţi aminteşti că fratele meu mi-a propus să merg, dacă vreau, la atelierul lui ca să dau o mână de ajutor la comenzile de mobilă? Mă voi duce, dacă mai are nevoie de mine... O să merg trei-patru după-amiezi pe săptămână şi să-mi dea ce poate... Acum, că mi-au adus şi un preot care slujeşte împreună cu mine la biserică, nu trebuie să mai fiu neîncetat acolo...

       

        Înţelegerea s-a făcut şi părintele Policarp a început al doilea serviciu. Acum lipsea destul de des de la biserică. Alături de salariul de preot şi de darurile de la căsătorii şi botezuri, primea şi o mică sumă de la atelierul de mobilă. Cine-l va putea învinui? Sub rasa lui de preot se ascundea un familist devotat...

        Dar după ce li s-a născut al şaptelea copil şi timpul a trecut, cei doi părinţi au văzut că lucrurile deveneau din ce în ce mai dificile. Nu înţelegeau cum, dar părea că nu le mai ajungeau nici cele pe care le aveau (care acum erau mai multe).

       - Dar cum se întâmplă, măi femeie, se întreba părintele, de vreme ce acum avem mai multe decât înainte? Cum se întâmplă că acum ne e mai greu, pe când înainte toate mergeau bine? Gura unui prunc face această diferenţă?

         Trudea bunul părinte, trudea şi preoteasa lui.

          

         Într-o seară a adormit adânc, împovărat de griji, cu fruntea întunecată. În vis a văzut-o pe mama lui plecată la Domnul:

        - Ah, fiul meu, i-a spus, sunt foarte supărată.

        - Ce ai, mamă?.., a întrebat-o preotul.

        - E, iată.., Maica Domnului a venit să mă dojenească.., era foarte supărată, aproape că a plâns pe umărul meu... Georgia, de ce fiul tău, Policarp nu ne mai vrea? De ce se chinuieşte aşa? Atâţia ani m-am îngrijit de el şi de familia sa... şi alte griji nu avea, se dăruia cu totul oamenilor pe care i-a dat în grijă Domnul nostru. Acum de ce vrea să le facă pe toate singur? De ce nu mai are încredere în noi?...

  

        Bunul preot s-a trezit având vie în minte amărăciunea mamei lui şi a Maicii tuturor oamenilor...Şi această amărăciune era suficientă pentru a îndrepta iarăşi lucrurile. 

Sursa: Vasilis Argiriadis,  Atâta cât poţi sau Mic pateric al oraşelor, Editura Egumeniţa, 2016

          

Goana după himere

      

În galeria de arte din or. Berlin se află un tablou preţios ce reprezintă un călăreţ tânăr, care galopează sălbatic pe un drum îngust. Tânărul se avântă după silueta unei fete ce zboară pe un nor şi îl ademeneşte cu cornul belşugului, pe care îl ţine în mâini. Cu privirea aţintită către fată, tânărul nu observă că drumul este întretăiat de o prăpastie adâncă, peste care stă aruncată doar o bârnă îngustă. Norul pluteşte pe deasupra bârnei şi tânărul întinde mâna pentru a prinde norocul. Încă puţin, şi călăreţul se va prăbuşi în prăpastie.

***

Pictorul a schiţat foarte reuşit goana omului după noroc, bogăţie, desfătare şi nepăsarea sa faţă de primejdiile care însoţesc întotdeauna această goană. 

Preot Alexandru Iamandii, 153 Veniţi de prânziţi, Editura Cu drag, Chişinău, p.61

Hristos este puterea mea!

        

La Arhimandritul A. a venit o femeie care i-a mărturisit următoarele:

       "Părinte, acum câţiva ani, soţul a început să mă înşele. Adesea, venea acasă beat şi mă bătea, încât nu aveam pace în casă cu el. Viaţa de familie devenise un adevărat chin. 

        Îmi era milă de el, dar de copiii noştri mi se rupea inima. Această durere m-a apropiat de Dumnezeu. Am început să frecventez biserica şi credeam cu tărie că soţul meu are şanse de vindecare. Mergeam adesea pe la mănăstiri şi biserici, unde mă rugam pentru pace în familia noastră. Unii preoţi şi călugări ştiau despre necazul nostru şi ne pomeneau în rugăciunile lor. Nu voiam să-mi pierd speranţa.

       După fiecare lovitură primită, după umilirile şi violenţele îndurate, mă rugam pentru soţul meu bolnav şi nu-i spuneam nimic rău. Am răbdat astfel câţiva ani... 

       Într-o zi, când m-am întors de la biserică, el s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: "Femeie, tu nu te-ai plictisit de mine? Văd că nu-mi spui nimic atunci când te bat şi te umilesc. Nu-ţi vine şi ţie, câteodată, aşa... să-mi dai un pumn, să te aperi de mine? Cum de reuşeşti să fii atât de calmă?" 

         Atunci, eu i-am răspuns: "Hristos e puterea mea! El este Cel care mă întăreşte".

        Aceste cuvinte l-au sensibilizat pe soţul meu şi mi-a zis: "Să ştii că răbdarea şi credinţa ta m-au întărit şi pe mine. Îmi doresc mult să-mi schimb viaţa şi să fim o familie fericită". 

        Într-adevăr, s-au împlinit 5 ani de când mergem la biserică împreună, soţul meu este credincios, responsabil şi avem multă linişte în casă. Iar acum, îi spunea femeia stareţului Arhimandrit A., drept mulţumire lui Dumnezeu, am hotărât să susţinem financiar, pe cât se poate, bisericile şi mănăstirile aflate în construcţie".

         

      

       Am fost uimită să constat, din spusele stareţului Arhimandrit A., că mai există actualmente persoane virtuoase, răbdătoare, ale căror vieţi au fost desprinse parcă de pe filele vechi de paterice sau materice. Astăzi, oamenii răbdători sunt "pe cale de dispariţie", iar divorţul dintre soţi a ajuns o modă. Câţi dintre noi mai putem îndura bolnavii sau "căzuţii" din casele noastre, din biserică sau din societate? Cine mai are dorinţa să poarte poverile celor slabi, să se roage pentru ei şi să-i rabde, şi nu oricum, dar cu multă speranţă, curaj, credinţă? Ne smintim atât de uşor de căderile altora, încât nu ne mai pasă dacă au făcut cândva lucruri frumoase. Anulăm, astfel, orice şansă de îndreptare, de recuperare din păcat prin judecarea şi blamarea lor. Ei sunt semenii noştri care s-au împiedicat, au căzut şi au nevoie de rugăciune, de suport, de dragoste, de un cuvânt bun. Oare, nu suntem noi la fel în raport cu Hristos? De câte ori facem răul, sau păcatele acelea mici la care nu vrem să renunţăm, pentru că au devenit rutina noastră, de atâtea ori Îl trădăm, Îl lovim, Îl scuipăm, Îi râdem în faţă, şi Domnul totuşi ne rabdă, ne aşteaptă...

L-am rugat pe Dumnezeu...

   

sursa foto

L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

   L-am rugat pe Dumnezeu să-mi vindece fata bolnavă, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Sufletul ei este veşnic, iar trupul - trecător". 

 L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, şi El mi-a răspuns: "Nu. Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândeşte”.

  L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Eu îţi dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit”.

 L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Suferinţele îl îndepărtează pe om de grijile lumeşti şi îl apropie de Mine”.

 I-am cerut lui Dumnezeu creştere duhovnicească, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade”.

 L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, aşa cum mă iubeşte El, şi Dumnezeu mi-a spus: "În sfărşit, ai înţeles ce trebuie să ceri".

I-am cerut lui Dumnezeu putere, şi El mi-a dat încercări, ca să devin puternic.

I-am cerut lui Dumnezeu înţelepciune, şi El m-a copleşit cu întrebări la care să caut răspunsuri.

I-am cerut lui Dumnezeu curaj, şi El m-a lăsat să mă confrunt cu pericole.

I-am cerut lui Dumnezeu iubire, şi El mi-a adus în cale suferinzi care îmi solicită ajutorul.

I-am cerut bunăstare, şi Dumnezeu mi-a oferit oportunităţi.

Nu am primit nimic din ce am cerut.

Am primit doar ceea ce aveam nevoie cu adevărat.

Dumnezeu a ascultat rugăciunile mele.

                              

                                                                                     

     

Text tradus după articolul Ya poprosil u Boga zabrat' moyu gordynyu…

Sursa: diveevo.ru

Bănuţul dragostei

Ilustraţie de Ilya Glazunov

     Odată, îngerul lui Dumnezeu a stat de vorbă cu bănuţul milei noastre.

A întrebat îngerul pe bănuţ:

- Cine eşti tu? 

Mititel şi smerit, bănuţul i-a răspuns:

- Eu sunt bănuţul, pe care Dumnezeu l-a făcut să fie dat de pomană...

- Şi de unde vii tu?
- Eu vin din puşculiţa copiilor, din cutia de catifea a domnişoarelor, din punga veche a bătrânilor...

- Şi unde te duci, bănuţule?

- Mă duc să cumpăr suflete pentru Domnul Hristos, să suflu în credinţa care începe să se stingă...

- Şi ce ai vrea tu, bănuţule?
- Aş vrea să mă adun cu alţi mulţi bănuţi şi împreună să înălţăm o biserică, în care credincioşii să se roage Domnului Hristos...

- Şi ce taină ai tu, bănuţule?
 - Eu, îngeraşule, deschid poarta cerului celui care mă dăruieşte...

 Atunci, îngerul i-a zis:

- Mergi, bănuţule, în lume şi împlineşte-ţi menirea, aducând cât mai multe inimi la Iisus Domnul...

  Aceasta a fost vorbirea dintre înger şi bănuţ.

       

  Al. LASCAROV-MOLDOVANU, din Cartea cu pilde

Cele două cuvinte

    

sursa foto

    Un bătrân profesor, ajuns la pensie, se bucura de foştii lui elevi care deveniseră oameni de seamă, cu teamă de Dumnezeu şi cu bună inimă pentru semenii lor.

Aflând despre aceasta, un călător care trecea prin acele locuri, îl întrebă pe bătrânul dascăl:

- Cum ai facut dumneata de ai scos elevi atât de buni?

Zâmbind, bătrânul îi spuse:
- Mai ales cu puterea a două cuvinte...
- Care cuvinte?, întrebă străinul.

- Aceste două cuvinte, dragul meu, sunt: "Cu Dumnezeu..."
Văzându-l uimit pe străin, profesorul urmă:

- Le-am spus copiilor aşa: "Tot ce faceţi, să faceţi cu Dumnezeu. Dimineaţa, sculaţi-vă cu Dumnezeu; învăţaţi cu Dumnezeu; staţi la masă cu Dumnezeu; jucaţi-vă cu Dumnezeu; mergeţi la somn cu Dumnezeu - căci de veţi face astfel, niciodată nu veţi greşi..." Iată, domnule, cu aceste două vorbe am izbutit să sădesc în sufletele elevilor mei sămânţa ale cărei roade le vezi dumneata acum...

      Al. LASCAROV-MOLDOVANU, din Cartea cu pilde

Copiii - bogăţie nepreţuită

        

     La un dineu neoficial, s-au întâlnit câteva persoane din elita societăţii. Unele din ele au venit însoţite de întreaga familie. După ce atmosfera s-a mai dezmorţit, trei doamne - soţii de mari prelaţi, au început să discute aprins. Una din ele născuse de curând şi îşi ţinea bebeluşul în braţe, bucuroasă fiind de noul membru din casă. Spre final, discuţia deviase spre modă şi bijuterii. Celelalte două începuseră se se laude cu ţinutele lor scumpe, cumpărate în marile magazine de modă din S.U.A., Franţa, Italia, etc. După ce şi-au etalat şi podoabele din aur, apreciind fiecare câte karate are, au vazut că doamna cu copilul tace. La o observare mai atentă, au apreciat că ea nu poartă haine foarte scumpe şi nici bijuterii de clasă. De aceea, au întrebat-o: "Tu nu ne spui nimic? Se pare că ai avea nevoie de nişte bijuterii...". La care tânăra mamă le-a răspuns, privind spre copilul ei: "Eu nu am nevoie de nimic, pentru că tot ce îmi trebuie ţin acum în braţe". 

P.S.   Această doamnă a apreciat adevărata valoare a vieţii, şi-a înţeles rostul de mamă, nelăsându-se purtată de valul superficialităţii unor obiecte frivole. O maximă spune că "moda este un monstru care se naşte din sine însuşi şi îşi mănâncă propriii copii încă înainte ca noi să-i putem vedea". 

Recunoştinţa

"Sunt oameni care traiesc in case mari si au averi, dar nu sunt multumiti; sunt oameni care stau in cocioabe darapanate si multumesc ca au macar un acoperis deasupra capului; sunt si altfel de oameni - care dorm sub cerul liber, pe cartoane, si multumesc ca e vreme de pace si deocamdata... mai pot dormi sub cerul liber..."  (O bunica si mama care a indurat vreme de razboi)

         
       Au fost odata doi meri care cresteau in gradina stapanului lor. Unul dintre copaci era mereu mofturos: ba nu-i placea solul pe care creste, ba era nemultumit de prea multa umezeala, ba il deranjau crengile sale, pe care le considera absolut inestetice si prea groase, ba il deranjau zilele prea fierbinti sau noptile prea friguroase. Pentru ca sa-l multumeasca, stapanul il asculta, implinind tot ce ii cerea acest copac. Celalalt frate al sau, un copac la fel de aratos, era insa multumit si recunoscator pentru dragostea cu care il trata stapanul sau: fie ca ii sapa la radacina sau il uda, fie ca il varuia sau il curatea de omizi. Acest copac se incredea cu tarie in intelepcunea stapanului sau, fara sa-i reproseze sau sa-i ceara ceva dupa pofta inimii. 

        Astfel, a venit toamna. Stapanul a adus cosurile in preajma pomilor, ca sa adune merele. Dupa ce a strans roadele, pomul mofturos a observat cu surprindere ca merele sale sunt foarte mici si fara gust, iar merele copacului de alaturi sunt mari si suculente. Dezamagit, el l-a intrebat pe stapanul sau cum era posibil sa i se intample aceasta. Atunci omul intelept i-a raspuns: "Mereu ai dorit altceva decat ceea ce iti ofeream eu. Ai fost nemultumit si, prin urmare, ai primit dupa dorul inimii tale. Daca ai fi avut incredere in purtarea mea de grija, roadele tale puteau fi la fel de bogate ca ale marului de alaturi. 

Morala: Cand omul se increde in purtarea de grija a lui Dumnezeu, primeste cu reconostinta toate darurile, cu convingerea ca Domnul stie mai bine de ce are nevoie pentru desavarsirea sa.