Dependența religioasă

 

  "Prin ce se deosebește o relație vie cu Dumnezeu de dependența religioasă?"

🔅 Consider că orice dependență, inclusiv cea religioasă, este o minciună, o viclenie. Se manifestă, atunci când îmi transfer responsabilitatea, nu-mi rezolv problemele, încercând să le reduc la tăcere în biserică.

Să luăm exemplul unui alcoolic. Parcurge un moment mai dificil și, în loc să-și rezolve problema, el se refugiază într-o substanță. Face din alcool un fel de anestezic. Bea în loc să vorbească cu soția sa, să se ocupe de treburile sale la serviciu, să-și rezolve conflictele cu rudele sau prietenii. Își ignoră situația complicată, iar în momentul consumului se simte eliberat. Când substanța încetează să-și mai facă efectul, problema se agravează, pentru că nimeni nu a rezolvat-o între timp.

Același lucru se întâmplă cu religia. În loc să meargă să-și îmbunătățească relațiile cu soția sau soțul, să se dezvolte profesional, să comunice firesc cu copiii săi, o persoană petrece ore întregi la slujbe sau privegheri, crezând că în timp ce se va ruga, totul se va rezolva de la sine.

La slujbele bisericii primim înțelepciune, putere, sprijin, încredere pentru ca, odată ce am ieșit în afară, să lucrăm la rezolvarea problemelor personale. Ele nu se vor remedia în lipsa implicării directe a persoanei. Dar dependentul religios crede că totul se va realiza de la sine. Mă voi ruga, mă voi ruga, mă voi ruga, iar când mă voi întoarce acasă, vor apărea bani din senin, se vor construi relații, angajatorii mă vor căuta ei înșiși.
Astfel, persoana îl folosește pe Hristos ca pe un baston pe care se sprijină mereu și ar vrea să-i îndeplinească toate dorințele. Nu Îl urmează pe Dumnezeu în așa fel, încât sa se intereseze realmente care este voia Lui, ci îi dictează lui Dumnezeu voia proprie, dorind să uite de problemele stringente prin prisma dependenței sale de El. Bineînțeles, lucrurile nu funcționează astfel.
Prieteni, v-ați confruntat vreodată cu dependența religioasă?

©️ Preotul Alexandru G.

Dezvoltarea personală m-a dezvăţat să fiu o victimă

Istoria Anastasiei, 19 ani

2012 – compiuterul, depresia, hărţuirea, casa, şcoala, zecile de pastile înghiţite, mama care plânge şi îmi dă multă apă, ca să nu mă intoxic.

2016 – prieteni, hobby-uri, petreceri, sport, o nouă iubire, emoţii pozitive, dezvoltare personală.

De curând, după ce am privit pozele din albumul meu virtual, am observat cât de mult s-a schimbat viaţa mea în ultimii patru ani. Nu-mi vine să cred...

În anul 2012, am creat un dosar cu numele „Album” în compiuterul meu vechi şi uzat unde am salvat primele mele fotografii (în prezent, sunt mai mult de 3000).

Anul 2012 a fost cel mai groaznic din viaţa mea. Simţeam că mă sufoc (nu pot să exprim exact stările mele de atunci). Când îmi vedeam chipul în oglindă, în vitrinele magazinelor, sau pe sticla automobilelor, mi se învârtea numai un singur gând în minte: „Cât de mult mă urăsc! Îmi urăsc viaţa! E viaţa unei persoane ratate!!!” Aveam de ce să mă urăsc: eram supraponderală, aveam o piele neîngrijită, nu aveam prieteni (mă izolasem social – e mai rău decât moartea), nu aveam nici un hobby, nici o ocupaţie interesantă (eram foarte plictisitoare). Compiuterul era totul pentru mine, el era surogatul vieţii mele. Nu ieşeam cu lunile din casă. În concluzie, am ajuns să sufăr de ameţeli, până când tatăl meu a dus acel compiuter blestemat din casă. Din acest motiv, devenisem isterică şi de necontrolat.

La şcoală, lucrurile mergeau şi mai rău. Unii profesori şi colegi îmi aminteau zilnic că sunt o nulitate, o neisprăvită, insultându-mă în toate modurile. Eu nu mă simţeam fată în acea perioadă: fetele nu sunt lovite în burtă şi filmate cu telefonul în timp ce se chircesc de durere (în final, aceste filmuleţe au fost expediate tuturor colegilor de clasă şi altor elevi din şcoală spre umilirea mea definitivă), hainele lor nu sunt aruncate în băltoace şi nu sunt trase de păr în văzul tuturor. După ce am citit foarte multă literatură despre cruzimea copiilor, mi-am dat seama că mulţi dintre ei nu-şi dau seama ce fac în adolescenţă. Sunt şi copii-excepţii, mai bine-zis, copii sadici. Ei au satisfacţie atunci când îi umilesc pe alţii. Am avut un asemenea coleg de şcoală, iar grimasa lui mă bântuie până în prezent în cele mai urâte vise şi nu ştiu dacă voi putea să scap vreodată. Să revenim totuşi la subiect.

După vizualizarea pozelor din album, eram şi mai mâhnită la vederea chipului şi a înfăţişării mele. Mintea mea se agăţa de un clenci care nu-mi permitea să mă dezvolt. Trebuia să schimb ceva de urgenţă. DAR CE ANUME? Poate că viaţa sau modul de gândire...

Am eliminat din mapele mele toate filmele şi serialele nocive. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală! La coş cu modul meu de viaţă sedentar! Am început să fac plimbări dese şi nu-mi era frică să cunosc oameni noi. Colegii de şcoală se înşelaseră în privinţa mea: au descoperit că pot fi interesantă şi atrăgătoare.

Trebuia să-mi schimb neapărat condiţia fizică. Eram o „gogoaşă rotundă”, aveam un ten acneic şi mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele (de ce să merg la cumpărături dacă acest lucru nu-mi aducea nici satisfacţie, nici schimbare?) În decursul a patru ani, am slăbit cincisprezece kilograme, am început să am grijă de mine, mi-am schimbat culoarea părului şi vestimentaţia. Pe toate acestea le-am studiat de la zero.

Cel mai dificil lucru este să-ţi schimbi caracterul, dar e posibil cu un efort constant. Izolarea socială este atât de distrugătoare, încât omul nu poate discuta nici măcar cu un negustor de tarabă. Puteam vorbi deschis doar în familie, pentru că străinii nu auzeau din gura mea decât nişte bolmojeli. Cărţile, filmele, adaptarea treptată, prietenii noi – toate acestea m-au salvat. În câţiva ani, m-am schimbat foarte mult. Astăzi, eu dansez, recit versuri în public, pictez, râd din toată inima la glume şi ies cu un tânăr simpatic. Actualmente, îmi vine foarte greu să mă înţeleg pe mine, cea de pe vremuri, când nu puteam să vorbesc aproape cu nimeni!

Sportul mi-a schimbat foarte mult viaţa. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai sănătoasă. Desenez şi pictez excelent, iar acum planific să realizez portrete la comandă. Poezie. Lectură. Istorie. Studiaţi, instruiţi-vă! Nu staţi niciodată pe loc!

Datorită noilor mele hobby-uri, am reuşit să susţin cu bine examenele şi să fiu admisă la facultate pe specializarea care mă inspiră. Astfel, m-am mutat din mica mea localitate într-un oraş frumos şi plin de tineri.

Nu vă fie frică să vă schimbaţi, să fiţi activi! Orice pas, oricât de mic, vă apropie de obiectivul vostru. Psihologii mi-au spus că am lacune în dezvoltare şi nu voi putea deveni un om normal. Foştii colegi mă numeau „tâmpită, gunoi, ratată”. Şi ştiţi ce? Eu am puterea să le zâmbesc în faţă, pentru că în prezent sunt copleşită de fericire. Ura a dispărut demult şi eu am încredinţat Universului toate acele gunoaie.

 Să-ţi aminteşti mereu de faptul că în tine este un loc la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Acolo se află sufletul tău! 

Traducere după ©Dmitry Semenik

Rugăciune pentru vindecarea rănilor produse de moștenirile grele

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, miluiește-mă, iartă-mă, dăruiește-mi pocăință.

Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-i pe toți cei din neamul meu, pe părinții mei, pe bunicii mei, pe străbunicii mei, pe toți strămoșii mei. Le mulțumesc, Doamne, pentru darul vieții și accept tot ce viața lor a pus în sângele lor și prin asta în sângele meu. Primesc această moștenire – a lor și a celor care ne-au făcut rău și astfel au intrat în neamul nostru.

Miluiește-i pe cei cărora noi le-am făcut rău, pentru că și ei au intrat în felul acesta în neamul nostru. Iartă-ne, Doamne, iartă-ne pentru crime, trădări, minciuni, violuri, incesturi și pentru toate celelalte păcate grele pe care le-am făcut eu și neamul meu, eu și toți cei a căror viață se află în sângele meu, în viața mea. 

Le mulțumesc, Doamne, pentru că au transmis viața așa cum au putut până la mine. Primesc tot ce curge sau a curs în sângele lor și a ajuns până la mine. Acum îmi aparține. Îmi aparține firea acesta bolnavă, îmi aparține boala, dar nu îmi aparține comportamentul pe care aceste boli, aceste traume ni-l provoacă atunci când suntem fără Tine.

Dăruiește-mi, Doamne, pocăință ca să nu mă lepăd de moștenire și nici de strămoșii mei, ci să mă lepăd de atitudinea lor, de comportamentul lor, prin care, încercând să fugă de durere, de rușine, de frică, au ales ascundere, minciună și nu au alergat la mila Ta ca să-i vindeci, ca să ne vindeci.

Doamne, dăruiește-mi ca nimic din ceea ce am primit să nu mă despartă de Tine (Sfântul Teoharie). Doamne, vreau asta, doresc din toată inima. Tu știi că vreau din toată inima, dar putere nu am. Așa că Te rog: dă-mi putere ori de câte ori Te strig, ca să nu ascult de tiparele și de programele automate pe care le-am primit odată cu bolile firii de la ai mei. 

Le mulțumesc, Doamne. Dăruiește-mi să-i iubesc și să-i cinstesc. Și cred că nu există cinste mai adecvată decât asumarea fără judecată, fără împotrivire, fără condamnare a tot ceea ce mi-au transmis. În felul acesta îi cinstesc pe ei ca persoane pentru că au făcut ce au putut, mai ales că au avut încredere în Tine, în mila Ta și în mine, urmașul lor, că vom lucra la vindecarea acestor boli.

Da, Doamne, vreau să mă vindec, vreau să fac în toate voia Ta. Și viața mea a fost grea, nefericită și plină de păcate și nu doar din cauza acestor moșteniri și nici măcar a influențelor lumii acesteia pe care eu am iubit-o, în care m-am integrat sau am încercat să mă integrez. Și de acestea, Doamne, iartă-mă. Iată sunt ani de când mă rog, mă pocăiesc și mă lepăd de aceste influențe și totuși viața mea continuă să se umple uneori de comportamente care nu sunt ale mele.

Cu ajutorul Sfinților Tăi, Doamne, al Părinților Tăi, care au dobândit Duhul Sfânt și discernământ, am descoperit că această oprire, această împotmolire este lucrarea vrăjmașului. Doamne, Iisuse Hristoase, eu am trăit și m-am purtat de parcă vrăjmașul ar fi o realitate impersonală și undeva în afara noastră. Acum, Doamne, cu rugăciunile părinților noștri, ale sfinților tăi, mi s-au deschis ochii și îmi dau seama cum, de fiecare dată când aceste tipare moștenite năvălesc în mine pentru a-mi dicta un comportament de supraviețuire, ei (vrăjmașii) vin cu ispite pe care eu nu le aud și nu le îndepărtez. Îmi sugerează că asta e viața, că responsabili sunt părinții, bunicii și strămoșii. Ei îmi sugerează că nu se poate ieși din această capcană, ei îmi sugerează că eu aș reuși dacă cei din jurul meu ar fi altfel decât cum sunt.

Doamne, recunosc în toate acestea lucrarea vrăjmașului nostru, diavolul, și vreau să-mi țin făgăduința de la Botez: să mă lepăd de satana și să mă unesc cu Tine. Nu știu, Doamne, cum să mă lepăd, dar știu cum să mă unesc cu Tine: să Te chem, să mă rog, să mă spovedesc amănunțit, să-mi asum partea mea și să fiu atent la tot ce mă desparte de pomenirea Numelui Tău, de tot ce mă desparte de Tine. Uneori sunt fleacuri (o pereche de papuci lăsată în altă parte decât trebuie), alteori sunt lucruri mai dureroase, dar toate, toate sunt lucrări ale vrăjmașului care urmăresc să rămân în robia tiparelor strămoșilor mei și mai ales să nu îmi pot împlini rugăciunea iubirii aproapelui. Și dacă nu iubesc pe aproapele, Doamne, este o iluzie și o minciună să îmi închipui că Te iubesc pe Tine.

Vreau să Te iubesc. Te doresc. Cu rugăciunile Sfântului Siluan și ale sfinților noștri, ale tuturor sfinților și ale Preacuratei Maicii Tale, ajută-mă să iau aminte la mine cum zice Sfântul Tău – Marele Vasile, și să nu ascult glasul ispititorului, orice condiții ar fi, mai ales în lucrurile mici, căci în lucrurile mari noi ne dăm seama că este lucrarea vrăjmașului, dar în cele mici ni se pare că nu e nimeni acolo, dar de fapt aceasta este legiunea cea de demoni care ne batjocoresc sufletul și ne amenință și ne primejduiesc mântuirea.

Miluiește-mă, Doamne, pe mine, pe toți cei din jurul meu, pe toți cei pe care îi văd, pe cei pe care îi aud, pe cei care mă întreabă ceva, pe cei pe care îi întreb, pe părintele meu duhovnic, pe frații și surorile mele și pe toți oamenii din lume, Doamne miluiește-i și mie dă-mi putere să mă lepăd de satana, de jugurile lui și să mă lipesc de Tine acum și așa să rămân în vecii vecilor. Amin.

sursa: http://www.sfintiiarhangheli.ro

Îndrumări pentru spovedanie după stareţul Ioan Krestiankin

   Pentru că este postul Crăciunului şi mulţi dintre creştini se pregătesc pentru Sfânta Taină a Spovedaniei, cred că este potrivit îndemnul părintelui stareţ Ioan Krestiankin în acest sens.

 Iată ce spune părintele Ioan:

"Mulţi dintre cei ce postesc întâmpină greutăţi atunci când este vorba de lucrurirle pe care ar trebui să le spună la spovedanie. Mai presus de orice şi cel mai potrivit ar fi să spovedim mai întâi păcatele pentru care ne mustră conştiinţa în mod special. Asemenea păcate şi circumstanţele producerii lor nu se uită niciodată. Apoi, spovedania ar trebui să fie cât se poate de detaliată, de smerită şi de sinceră; pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie, am pregătit două pagini cu fragmente din scrierile câtorva părinţi şi învăţători ai sfintei Biserici. Poate că acestea le vor inspira celor care se pocăiesc unele idei sau le vor aminti ceva din propria lor viaţă.

...................

     Binecuvintează, Doamne, Mântuitorule să mă spovedesc ţie nu doar prin cuvinte, dar şi prin lacrimi amare. Căci am pentru ce să le vărs... Mi se clatină credinţa în Tine, Doamne! Gânduri de slăbire a credinţei şi ale necredinţei îmi cuprind sufletul mult mai des decât oricând. De ce? Bineînţeles că este de vină şi duhul timpului actual, sunt de vină şi persoanele cu care mă întâlnesc, dar mult mai vinovat sunt eu însumi, fiindcă nu lupt cu necredinţa şi nu mă rog ţie în neputinţele mele; sunt cu atât mai vinovat dacă am smintit pe cineva - cu fapta sau cu cuvântul, ori chiar prin însăşi tăcerea mea rece, atunci când a fost vorba de credinţă. Doamne, am greşit cu acestea: iartă-mă şi miluieşte-mă, întărindu-mi credinţa. 

      Se răceşte în mine dragostea faţă de oameni, ba chiar şi faţă de apropiaţii mei. Rugăminţile lor interminabile de a-i ajuta, faptul că uită adesea cât de mult am făcut pentru ei, creează între noi o nemulţumire reciprocă; însă eu sunt mult mai vinovat decât ei. Sunt vinovat, fiindcă dispun de mijloace pentru a-i ajuta, dar îi ajut în silă. Sunt vinovat, fiindcă nu ajut din motive creştine, ci pentru propriul meu egoism, din dorinţa de a primi mulţumiri, de a fi lăudat. Iartă-mă, Doamne, îmblânzeşte-mi inima şi învaţă-mă să fiu atent nu la modul cum mă văd oamenii, ci la felul cum mă raportez eu la ei. Iar dacă ei mă privesc cu duşmănie, inspiră-mi, Doamne, să le răspund cu dragoste şi bunătate, rugându-mă pentru ei! 

      Ţi-am greşit şi prin faptul că mă gândesc mult prea puţin la păcatele mele. Nu numai că nu meditez la ele în perioada obişnuită a anului, dar nici în post nu-mi amintesc de ele, nici nu mă străduiesc să mi le readuc în minte pentru spovedanie. În gând nu am decât fraze comune: "Nu am nimic deosebit de spovedit; sunt la fel de păcătos ca şi ceilalţi". O, Doamne, de parcă nu aş şti că înaintea ta este păcat orice cuvânt deşert, ba chiar însăşi dorinţa de a păcătui din inima mea. Dar câte cuvinte şi dorinţe de acest fel se adună în fiecare zi. Dar câte se adună în decursul unui an întreg, doar Tu, Doamne, le ştii: dăruieşte-mi să-mi văd greşelile, îndură-te şi iartă-mă! 

        Apoi, păcătuind continuu, eu recunosc în mine absenţa aproape desăvârşită a luptei cu răul. Este de ajuns să apară vreun prilej sau vreun impuls - că deja mă şi arunc cu capul în jos în bezna păcatului; doar după ce am căzut realizez: Doamne, ce am făcut?! Este o întrebare lipsită de rost atunci, fiindcă ea nu mă ajută să devin mai bun. Dacă mai simt tristeţe în momentele acelea, este din cauza faptului că mi-am afectat iubirea de sine, nicidecum din conştientizarea faptului că te-am întristat pe Tine, Doamne!...

       Nu numai că nu lupt cu răul cel mai mare din mine, dar nici măcar cu cea mai uşoară şi dăunătoare obişnuinţă. Nu mă pot înfrâna, dar nici nu mă străduiesc să o fac. Am greşit, iartă-mă! Păcatul irascibilităţii care mă stăpâneşte nu mă lasă câtuşi de puţin. Când aud vreun cuvânt mai aspru, nu numai că nu răspund printr-o tăcere bună, ci mă şi comport ca un păgân: "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Duşmănia se naşte din te miri ce, prelungindu-se zile şi săptămâni întregi, dar eu nu numai că nu mă gândesc la împăcare, ci chiar caut un prilej prielnic de a mă răzbuna cât mai crud. Fără de număr ţi-am greşit, Doamne! Îndură-te, iartă-mă şi temperează-mi inima! 

        Pe lângă aceste păcate grele, în întreaga mea viaţă persistă o serie de greşeli: nu preţuiesc timpul pe care mi l-ai acordat pentru a-mi dobândi mântuirea; nu caut din tot sufletul ajutorul Tău; stau adesea în Biserică în mod necuviincios, mă rog în mod mecanic, judec modul altora de a se ruga şi nu sunt atent la felul cum mă rog eu însumi. Când sunt acasă mă rog cu multă greutate şi neatenţie, astfel încât adesea nici nu aud cuvintele pe care le rostesc, iar uneori renunţ cu totul la rugăciune. Aceasta este atitudinea mea faţă de tine, Doamne, şi nu pot să-ţi spun nimic, fără numai: iartă-mă şi miluieşte-mă! În relaţiile mele cu oamenii greşesc prin toate simţurile mele: greşesc cu limba, rostind cuvinte mincinoase, obscene, mustrătoare şi ispititoare; greşesc cu ochii, privind cu neruşinare la feţele femeilor, lecturând romane sterile sau petrecându-mi serile jucând cărţi; greşesc cu mintea şi cu inima, judecându-i pe alţii şi duşmănindu-i des şi pentru perioade îndelungate; greşesc nu numai împotriva sufletului meu, ci şi împotriva trupului meu, mâncând şi bând fără măsură.

       Primeşte-mi pocăinţa, Iubitorule de oameni, ca în pace să mă apropii de Sfintele şi de Viaţă Dătătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele, spre îndreptarea vieţii mele vremelnice şi spre moştenirea celei veşnice. Amin".

Următorul fragment îl puteţi citi în cartea "Unui fiu duhovnicesc necunoscut" de Arhim. Ioan Krestiankin. 

Post cu pace şi folos duhovnicesc vă doresc!

"Rugăciuni pentru întoarcerea persoanei iubite"

       Adesea, văd în statistica vizitatorilor de pe blog următoarele cuvinte cheie: "rugăciuni pentru întoarcerea persoanei iubite", "cum să întorc persoana iubită", "ce rugăciuni să citesc pentru împăcare". 

     
        Desigur, o despărţire e întodeauna dureroasă, ne face să suferim, să nu dormim nopţile, să ne întrebăm sute sau mii de lucruri despre ce am făcut bine sau nu în relaţia trecută. La urma urmei, e o traumă care se vindecă greu. Nu poţi trece uşor peste asta. Dar o despărţire nu este sfârşitul lumii, este tratabilă şi asta bucură. Vă spun aceasta, pentru că am trecut, la rândul meu, prin asemenea experienţă şi, Slavă Domnului, mă simt foarte bine. 
      În primul rând, vă îndemn, fără sarcasm, să vă întrebaţi sincer, atunci când sunteţi calm: Oare, îmi doresc eu din tot sufletul să mă împac? Ce am învăţat noi doi din relaţia eşuată, încât să iasă bine din următoarea încercare (dacă din prima, de pildă, a fost un dezastru)? Nu cumva unul din noi sau ambii suntem fie infantili, fie incompatibili? Ce stă în spatele dorinţei mele? Poate sunt panicat, disperat, rănit, ma simt singur, umilit. Când avem astfel de stări, percepem situaţia distorsionat şi în dezavantajul nostru, cu siguranţă! De aceea, este cel mai bine să vă oferiţi timp pentru limpezire. După ce v-aţi calmat, aveţi toată puterea să analizaţi situaţia din altă perspectivă. 
       Da, există rugăciuni pentru împăcare! Orice rugăciune e bună, dacă se face din toată inima şi sunteţi sinceri în doleanţele voastre. Eu una aş citi Acatistul Maicii Domnului pentru împăcarea celor învrăjbiţi. Cu toate acestea, nu interpretaţi îndemnul meu ca pe o reţetă universală. Întâi de toate, omul să-şi vindece sufletul, ca să fie fericit în viaţa cotidiană. Dacă are traume, cu atât mai mult să fie conştient şi să caute vindecarea, apelând la un duhovnic bun şi, când este necesar, la un psiholog bun. 
     Când, după multe rugăciuni, nu aţi primit răspunsul râvnit pentru împăcare, bucuraţi-vă! Mulţumiţi lui Dumnezeu! Cu siguranţă, El are ceva mai potrivit pentru voi. 
      Să zicem că v-aţi împăcat! Totuşi, e de dorit în prealabil să cugetaţi la CE veţi face după împăcare: repetaţi gafele trecute sau, dimpotrivă, puneţi început bun împreună? O relaţie cu adevărat trainică înseamnă multă muncă, răbdare, maturitate şi responsabilitate. Şi mai ales, începe cu dezvoltarea proprie, cu muncă lăuntrică asiduă: atunci când se cercetează omul zilnic pe sine, îşi descoperă emoţiile, sentimentele, trăirile, sufletul. Doar cunoscându-se bine pe sine, va face alegerile potrivite în viaţă. Cu Dumnezeu înainte! 
      Vă doresc din toată inima să fiţi conştienţi de sine şi de alegerile pe care le faceţi! 

        

Cum este să te plimbi de mână cu Dumnezeu

   

   Citesc Exerciţii de Echilibru de Tudor Chirilă. Unele înţelesuri rostite dor, altele bucură, unele miră, iar altele te fac să percepi mai bine realitatea acestor vremi în alte culori. Am remarcat mai multe articole, dar mi-a plăcut îndeosebi să mă "plimb" De mână cu Dumnezeu:

    "Când eşti mic, Dumnezeu se plimbă cu tine de mână prin lume. Îl ţii strâns. La un moment dat vă opriţi într-un loc cu multă lume şi culori. Dumnezeu îţi spune că lipseşte puţin şi revine. Te roagă să-L aştepţi în locul unde v-aţi oprit. Apoi pleacă. Tu aştepţi puţin în loc, dar lumea şi culorile te atrag către un bâlci cu căluşei.

    Te plimbi, te uiţi, te învârţi, apoi vrei să te întorci la locul în care te-a lăsat Dumnezeu. Nu mai reuşeşti. E multă lume şi nu ştii exact de unde ai plecat. Din acel moment îl vei tot căuta. Ştii că nu te-a părăsit, dar nu îi mai poţi fi atât de aproape. Unii oameni nu părăsesc locul şi Dumnezeu se întoarce, îi ia de mână şi merg împreună mai departe...

Ceilalţi..."

Despre lucrul bine făcut

   

 Citesc cartea părintelui Savatie Baştovoi: Sindromul "CESĂFAC". Este foarte frumoasă şi îmi încălzeşte inima. Şi apropo de bucuria sau împlinirea sufletească a omului în viaţă, părintele spune:

"Oamenii care fac lucruri pe care nu le iubesc ajung să fie posaci şi lipsiţi de vlagă. Lucrurile pe care le fac au în ele rigiditatea obligaţiei şi nu bucură ochiul. Dacă bucuria nu este în orice lucru, lumea parcă se opreşte din mersul ei. Nu întrerupeţi cercul bucuriei făcând lucruri de mântuială.

Bucuria sau entuziasmul nu este legea absolută care subordonează celelalte aspecte ale vieţii, ci e doar indiciul că un lucru sau o alegere este conform cu firea şi cu darurile noastre. Mai departe fiecare trebuie să-şi gestioneze timpul şi resursele pentru a fi în armonie atât cu sine, cât şi cu ceilalţi".

Goana după himere

      

În galeria de arte din or. Berlin se află un tablou preţios ce reprezintă un călăreţ tânăr, care galopează sălbatic pe un drum îngust. Tânărul se avântă după silueta unei fete ce zboară pe un nor şi îl ademeneşte cu cornul belşugului, pe care îl ţine în mâini. Cu privirea aţintită către fată, tânărul nu observă că drumul este întretăiat de o prăpastie adâncă, peste care stă aruncată doar o bârnă îngustă. Norul pluteşte pe deasupra bârnei şi tânărul întinde mâna pentru a prinde norocul. Încă puţin, şi călăreţul se va prăbuşi în prăpastie.

***

Pictorul a schiţat foarte reuşit goana omului după noroc, bogăţie, desfătare şi nepăsarea sa faţă de primejdiile care însoţesc întotdeauna această goană. 

Preot Alexandru Iamandii, 153 Veniţi de prânziţi, Editura Cu drag, Chişinău, p.61

Angajaţii

La mulţi ani!

Noule An, ce aduci cu sine?                           
Bucurii sau poate mâhniri?

Te primesc cu inima deschisă,

Am sufletul calm,

Am încrederea că dragostea

este chiar în noi înşine,

Că nu trebuie să ne îndepărtăm căutând

în alte ţări, în alte inimi, în alt univers,

ceea ce este atât de aproape:

şi iubirea şi dispreţul,

şi pacea, şi războiul,

şi compasiunea, şi cruzimea.

Nu aştept alţi ani, ca să fie mai bine.

Tu eşti prezentul care devine tot ceea ce am semănat odată

în inimă, conştiinţă, minte.

Nu anii îl fac pe om, 

ci omul însufleţeşte anii,

îi face unici, irepetabili, ai săi.

Mă închin Domnului - Stăpânului Timpului,

Tatălui Anilor Care i-a plămădit 

pruncie, tinereţe, bătrâneţe - 

pe fiecare cu numele său,

cu darul, misiunea, caracterul,

lecţiile, lipsurile, culorile, 

deznodământul 

şi...
cred că noul an care vine 

este creat în acord cu toate ale mele

şi Îl rog pe Dumnezeu să-l pot trăi frumos!

La mulţi ani, om bun!

Cum m-am vindecat în acest post

       

     În acest post, am fost mai mult bolnavă. Dar de ziua Sfântului Nicolae mi-am revenit. Am simţit bucurie lăuntrică, ca pe un dar din partea sfântului, şi curaj interior. Deşi cauza suferinţelor omul poate să o intuiască oarecum, el nu va putea percepe deplin sensul şi finalitatea acestor dureri. Boala, oricât de nesuferită, are şi ea un rost în existenţa noastră. Totul este ca omul să nu deznădăjduiască. După ce am primit Sfânta Împărtăşanie, am înţeles că Dumnezeu nu se uită la nevrednicia noastră şi că ne iubeşte aşa bolânzi şi nesuferiţi cum suntem, chiar dacă am cârtit şi nu am răbdat durerea... În cele din urmă, am cedat să lupt cu boala şi i-am oferit-o lui Dumnezeu, pentru că nu mai ştiam ce să-i fac. Am văzut în acest post prea mulţi doctori, am luat prea multe medicamente, şi toate îmi agravau situaţia... Dacă mai continuam să mă lupt cu durerea, şi nu cu pornirile mele lăuntrice de teamă, de panică, de nerăbdare, cedam nervos. Când am încetat să-i ofer bolii teren în mintea mea, când am căutat răspunsul la Dumnezeu, când m-am abandonat în mâinile Sale, m-am calmat şi vindecarea a avut loc. Mare este mila lui Dumnezeu!

Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc, Sfinte Nicolae! 

Icoana Sf.Nicolae, biserica-muzeu Sf.Nicolae, Lipna, Novgorod, a. 1924, pictor Alexa Petrov 

sursa foto

Bănuţul fermecat

    
 În timp ce mergea pe drum, un tânăr a văzut un bănuţ rătăcit. La gândul că şi un bănuţ are valoare, l-a luat şi l-a pus în pungă. Pe cale, cugeta în sinea sa: “Ce aş fi făcut, dacă găseam o mie de lei? Le-aş fi cumpărat părinţilor mei daruri!” Doar ce şi-a sfârşit crâmpeiul de gând, cum observă că punga s-a mărit puţin. Se uită în ea şi vede 1000 de lei. “Ciudat! – se miră tânărul – a fost un bănuţ şi acum sunt 1000 de lei! Dar ce aş fi făcut, dacă găseam 10000 de lei? Aş fi cumpărat o vacă şi le-aş fi dat părinţilor mei lapte!” Se uită din nou în pungă şi vede 10000 de lei. “Mare minune!”,  s-a bucurat el. “Dar ce aş fi făcut totuşi, dacă găseam 100000 de lei? Mi-aş fi cumpărat o casă şi ne-am fi mutat în ea împreună cu soţia şi bătrânii mei!” Tânărul a deschis rapid punga şi, într-adevăr, a văzut 100000 de lei!

       Adâncindu-se în ale sale, şi-a zis în cele din urmă: “Poate că ar fi bine să nu-mi iau părinţii în noua mea casă... Dacă nu vor fi pe placul soţiei mele..? E de dorit să rămână în vechea lor locuinţă. Şi vaca va fi greu de întreţinut… mai bine îmi cumpăr o capră. Nici daruri nu mai vreau să cumpăr, pentru că am făcut deja prea multe cheltuieli…” Cum sta el şi cugeta la toate acestea, simte cum punga devine din ce în ce mai uşoară!  S-a speriat, a deschis-o, iar acolo şi-a văzut bănuţul fermecat, singur-singurel…

Traducere de Mariana Caşu după articolul Volshebnaya kopeyka
sursa: smisl-zhizni.ru

Cu cât aştepţi să se întoarcă, cu atât se îndepărtează...

       La un consilier de familie a venit un cuplu: „Suntem în pragul divorţului. Consilierea este ultima noastră speranţă. Ce ne puteţi îndemna să facem?” Ei se aşteptau ca psihologul să-i convingă să-şi păstreze căsnicia, dar, în loc de aceasta, el le-a sugerat următorul lucru: „Pentru că sunteţi destul de educaţi şi inteligenţi, vă îndemn să mergeţi la un restaurant şi să celebraţi sfârşitul căsniciei voastre”. 

Care pot fi urmările unei astfel de „celebrări”? Fie persoanele care nu pot convieţui se despart frumos, păstrând recunoştinţă pentru anii trăiţi împreună, fie pun început unei relaţii bazate pe iubirea care „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă şi nu cade niciodată” (I Cor. 13, 4-8).

Ce poate să întoarcă persoanei dragi iubirea pierdută? Amintirea lucrurilor frumoase, pentru care poate fi recunoscător persoanei care l-a însoţit în viaţă. De obicei, când oamenii vor să se despartă, ochii şi mintea le sunt copleşite de cele mai negre amintiri din ultima perioadă a vieţii lor în comun. Când însă devin recunoscători pentru clipele de fericire din trecutul lor, se conturează o nouă perspectivă care poate viza restabilirea relaţiei. Aceasta însă va fi o relaţie diferită de cea din trecut.

Înainte de toate, omul trebuie să-l ELIBEREZE pe celălalt cu toată fiinţa sa şi DEFINITIV. Un psiholog mi-a spus odată aceste cuvinte: „Speranţa moare ultima. Eu aş ucide-o chiar de la început”. De ce? Pentru că omul aşteaptă, îşi face iluzii, iar această stare îl face să ezite la gândul că „poate-poate persoana iubită va reveni”. „Speranţele” deşarte îl blochează, încât nu poate înainta liber, plenar şi firesc pe calea vieţii.

Ce înseamnă să eliberezi pe cineva cu toată fiinţa? Înseamnă să-ţi asumi o hotărâre fermă: „Ea pleacă de la mine. Îi permit să plece. Atât!”. De altfel, o las să plece cu mulţumire, conştientizând faptul că s-a sfârşit o etapă minunată în viaţa noastră care ne-a adus fericire timp de câţiva ani buni. Acum o las să-şi afle fericirea, bucuria, aşa cum îşi doreşte, în altă parte. Iar eu voi păşi pe drumul meu independent de ea, de păreri etc. E posibil să întâlnesc pe altcineva pe acest drum. Sau poate că e un semn din care să deduc importanţa unei relaţii mai profunde cu Dumnezeu?

Cum ne despărţim de persoana care vrea să pună punct relaţiei? O facem elegant, fără reproşuri, cu recunoştinţă, fără să o umilim sau învinovăţim pentru faptul că ne părăseşte? Prin urmare, de vreme ce vrea să plece, să-i mulţumim şi să o lăsăm liberă.

De regulă, cel care înţelege că persoana de care s-a despărţit, îşi doreşte în taină să restabilească relaţia, - nu se mai întoarce. Chiar dacă va simţi la un moment dat că îi lipseşte, acesta ştie că nu mai are rost să revină. De aceea, repet, i se va oferi toată libertatea să plece, cu urări de sănătate şi cu mulţumiri pentru clipele frumoase din trecut.

Atât timp cât aşteptăm sau ne facem iluzii în ideea reluării relaţiei – celălalt nu se mai întoarce, cu siguranţă.  În concluzie, să renunţăm la speranţe deşarte şi să înaintăm cu încredere pe traseul vieţii personale. Pentru fiecare din noi despărţirea de persoana iubită nu este sfârşitul, ci începutul unei alte vieţi şi şansa unică în descoperirea de sine, a aproapelui şi a lui Dumnezeu.

Text tradus de Mariana Caşu după Semenik D.

Când...

sursa foto

   

Când toate visele se năruie; când, deși te strădui, nu-ți iese nimic bine; când nici rudele, nici prietenii nu au cuvinte bune pentru tine; când nu ai un umăr pe care să plângi; când toată lumea se grăbește, pentru că nu are timp; când nici tu nu ai timp... nici de tine, nici de cei ce nu au timp de tine... ridică ochii spre cer, pentru că, deși norii aleargă, soarele te va încălzi cu căldura sa, vântul îți va mângâia obrazul înmuiat în lacrimi, iar Dumnezeu va șopti liniștit inimii tale: "Îndrăznește, Eu am biruit lumea..." 

 

Cuvânt despre cârtire

                                                                                                                                              

Sursa foto

        
Cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine
                                                           

- Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?

- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologia. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cîrteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Căci cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.

     Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate în chip duhovnicesc prin doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui "Iarăşi plouă", începe: "Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală". Dacă, după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: "Ei, nu a plouat atât de mult", acela începe iarăşi: "Da, ploaie a fost aceasta? O să se usuce pământul". Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii! 

      Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, dar întotdeauna le încredinţa pe toate lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. "Voi face atât cât voi apuca" spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce râmâneau pe câmp, putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să îi strângă, iar pe alţii îi împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: "Slavă Ţie, Dumnezeule!" şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. şi nu avea nici copii, dar dacă îl întrebai "Cum îţi merge?", răspundea: "Lasă-mă, nu mă întreba!". Niciodată nu spunea: "Slavă Ţie, Dumnezeule!", ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.

       De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie, iar nu în deşertăciune. 

      CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte Duhovniceşti IV, Viaţa de familie, (p. 157-159)

Sentimentul de vinovăţie poate fi o manifestare a infantilismului

sursa foto

- În mod paradoxal, după ce au suferit un abuz, victimele se simt vinovate. Această vinovăţie diminuează respectul de sine. De ce se confruntă ele cu un asemenea sentiment ciudat?

- În unele situaţii, prin sentimentul de vinovăţie resimţit, omul îşi manifestă, de fapt, infantilismul. Conform naturii sale, copilul se crede centrul lumii, al creaţiei - conştientizare de sine firească, de altfel. Psihologul Jean Piaget a numit aceasta „conştientizare egocentrică” (nu egoistă). Până la vârsta de 5 ani, copilul este convins că toţi percep sau văd lumea aşa cum o vede el. Nu-şi poate imagina că altcineva are o viziune sau abordare a vieţii diferită de a sa, şi nici nu-şi poate atribui trăirile altcuiva prin prisma gândirii sau emoţiilor sale. Abia la vârsta de 5 ani se formează gândirea realistă şi conştiinţa, astfel încât copilul va evolua de la egocentrism la realism.

Problema este că, pe de o parte, personalitatea noastră evoluează, iar pe de alta, – păstrează reminescenţe de infantilism. De obicei, structurile de personalitate infantilă sunt stocate de timpuriu în sfera emoțională și sfera relațională. De aceea, ca şi în copilărie, adultul manifestă de foarte multe ori o atitudine egocentrică în relaţiile sale.

"Eşti supărat? Ce am mai făcut de data asta?” - soţia îl întreabă pe soţul său deprimat. Femeia consideră că numai ea poate să reprezinte sursa nemulțumirii soțului său. Ea nu presupune că bărbatul ar avea motive sau circumstanțe de altă natură, care îi provoacă stresul.

Sau o mamă care, în timp ce îşi ajută copiii la teme, ţipă furioasă: "Cum este posibil aşa ceva? De ce nu eşti în stare să rezolvi un exerciţiu atât de simplu?". În situaţia aceasta, nu vrea să înţeleagă faptul că mintea copilului nu poate însuşi deocamdată noţiunile pe care ea le "manevrează" facil. La fel, un profesor se înfurie, atunci când elevii săi însuşesc mai greu ceea ce este evident pentru el. Aceste reacţii sunt de sorginte egocentristă.

Tipul de persoană infantilă percepe abuzul îndurat drept pedeapsă pentru vreun păcat personal. Din nefericire, multe victime ale violenței îşi manifestă egocentrismul printr-un fals sentiment de vinovăţie. Chiar şi atunci cand este evident că vina pentru crima comisă aparţine în întregime abuzatorului, victimele cu trăsături infantile simt totuşi o vină falsă pentru cele întâmplate.

Un alt motiv ce ţine de imaturitate este şi acela când victima preferă să creadă că este vinovată pentru abuzul suferit, decât să admită că a fost umilită, dezonorată, bătută, "murdărită” etc. Ea acceptă mai curând o vină inexistentă, decât faptul că a fost înjosită.

- De ce se întâmplă acest lucru?

- Pentru că sentimentul de vinovăţie nu este la fel de dureros precum sentimentul de înjosire. Persoana egocentrică admite mai uşor că ea însăşi a fost cauza evenimentului teribil, decât faptul că a fost umilită fără să ştie motivul real al umilinţei. De exemplu, vine acasă cu un ochi vânăt, iar cei din familie o întreabă: "Cine te-a bătut?" Și persoana răspunde: "Nimeni. Am căzut". Astfel, își asumă responsabilitatea și vina în întregime, numai ca să nu recunoască faptul că a fost lovită.

Vina resimţită nu răneşte la fel de mult precum umilinţa. Învinovăţirea de sine constantă şi nevrotică este o dovadă a imaturităţii omului, o caracteristică infantilă. Aceste persoane arată şi se comportă de parcă ar fi subjugate de un continuu complex de culpabilitate. Atât fizionomia, cât şi mersul lor reflectă imaginea unor copii răniţi, vinovaţi, care îşi aşteaptă din clipă în clipă pedeapsa.

Când văd persoane copleşite de sentimentul de vinovăţie, îmi imaginez instantaneu un tată agresiv sau o mamă severă, care îşi pedepsesc deseori odrasla, fie o educatoare sau profesoară foarte stricte, care îl acuză mereu pe bietul copil când îşi pătează hainele, lasă urme de noroi pe podea, sparge vreo vază sau face alte trăsnăi. Persoana adultă va purta mereu stigmatul de copil pedepsit, în special femeile ale căror mimică sau gesturi vor trăda umilinţele trecute. Fizicul, aspectul victimelor vor atrage persoane care au un complex la fel de dezvoltat cu al lor, doar că în direcţie opusă - predispusă spre sadism...

- Prin urmare, sentimentul de vinovăție resimţit de aceşti oameni este fals?

- Bineînţeles că este fals, şi aceasta numai dacă facem referire la persoana care a suferit un prejudiciu, fără să fie vinovată. Dar dacă omul a provocat în mod intenţionat evenimentul: fie că s-a certat cu cineva, s-a încins o bătaie între ei, a fost lovit, atunci el nu mai este o victimă, ci un participant, iar în cazul dat el este, într-adevăr, vinovat.

- Cum poate fi depăşit sentimentul falsei vinovăţii?

- Nu există altă cale decât să te maturizezi, să te vindeci de infantilism. La maturitate ajunge persoana care devine responsabilă pentru viaţa sa. Omul care se învinovăţeşte pe sine fără să fie vinovat, îşi asumă responsabilitatea altcuiva, sporindu-şi, în imaginaţia sa bolnavă, sentimentul propriei valori. Făcând uz de sentimentul de vinovăţie, ca pe o confirmare a cauzalităţii sale, el îşi asumă responsabilitatea pentru tot răul suferit pe nedrept. Aceasta însă, este o vină irațională, un sentiment infantil, o distorsionare a realităţii! Victima interpretează greşit realitatea, conferindu-i o alură romantică sau mistică. Ea nu observă realitatea, nu o recunoaște și nici nu-şi doreşte să o facă. Prin urmare, maturitatea înseamnă acceptarea realităţii și ancorarea persoanei în aceasta. Să fim realiști și să ne asumăm responsabilitatea corespunzătoare faptelor proprii.

- Să înţelegem că victima ar trebui să-și asume responsabilitatea doar pentru viața sa, iar responsabilitatea pentru abuzul suferit să o cedeze abuzatorului?

- Nu, pentru că tot ce rezultă din acel eveniment nu aparţine abuzatorului.

- Ce aparține victimei, deci?

- În primul rând, urmările traumei suferite şi reacţia sa la acestea. Persoana matură are şansa să se trateze, să-şi trăiască şi să-şi consume trauma până la capăt. Ea înțelege faptul că timpul o va ajuta să se vindece emoţional. Ea va avea grijă de sine, de odihna, de puterile şi de recuperarea sa. De asemenea, este opţiunea ei să se roage lui Dumnezeu, să meargă la biserică, la un psiholog, pentru a reuşi să iasă din criză. Şi toate astea sunt numai responsabilitatea victimei.

Un alt aspect ce ţine de responsabilitatea victimei vizează prudența și sobrietatea sa, pentru a evita atacul sau abuzurile din partea agresorilor. Dacă femeile slabe şi fără apărare se plimbă neînsoţite noaptea târziu pe străzi întunecoase, fără să bănuiască vreun pericol, atunci sunt responsabile pentru imprudenţa lor.

- Totuşi, dacă interpretăm violența suferită ca pe o pedeapsă pentru eroare, atunci această pedeapsă este una foarte crudă.

- De acord. Victimele sunt responsabile totuşi pentru faptul că, într-un fel sau altul, nu sunt precaute. De exemplu, o persoană merge de-a lungul unei căi ferate, iar trenul poate să o tamponeze din clipă în clipă. Este persoana responsabilă de fapta sa? Este. Dacă a fost lovită de tren, în timp ce se deplasa neregulamentar, cred că este o pedeapsă foarte grea pentru iresponsabilitatea sa. Deşi era conştientă că nu are dreptul să meargă pe acolo, totuşi a făcut-o.

Când o persoană beată urcă la volanul maşinii şi conduce cu viteză, accidentează pe cineva sau ea însăşi moare, nu este aceasta, oare, o pedeapsă cruntă pentru iresponsabilitatea sa?

La fel se întâmplă şi cu victima care se plimbă pe străzile pustii ale celui mai întunecat şi periculos cartier al oraşului - cum a făcut de a ajuns acolo?

- Probabil, în asemenea condiţii, putem admite prezenţa factorului de destin sau de pronie Dumnezeiască, pentru că viața nu este o absurdă maşină de tocat...

- Sunt de acord. Cu toate acestea, victima are partea sa de responsabilitate pentru necazul suferit. Suntem conştienţi de faptul că nu trebuie să atingem firele de mare tensiune expuse, că destui hoţi, violatori, criminali se plimbă liber prin lume şi îi putem întâlni accidental...

În situaţia respectivă, nu punem accentul pe vinovăția victimei, ci pe gradul său de responsabilitate. Victima nu trebuie să se simtă vinovată pentru ceea ce a suferit, doar să cugete în ce măsură putea fi mai precaută. 

Când o persoană întreabă: "De ce mi s-a întâmplat aceasta?", - nu va afla răspunsul niciodată. În cazul în care a mers de bunăvoie pe strazi întunecate, pentru a-şi scurta calea spre casă, deşi putea să aleagă zonele iluminate ale orașului pentru siguranţa sa, atunci descoperim o parte a răspunsului. Ea a ales să traverseze grăbită calea ferată când trenul se apropia vertiginos, să treacă rapid pe roşu prin faţa maşinilor în viteză... A fost opţiunea persoanei, și nu altfel. Care a fost partea sa de responsabilitate şi care era voia lui Dumnezeu în aceasta – nu putem noi să cunoaştem, cert este că a fost.

În tot cazul, victima nu este o sentinţă, ci o nouă stare sau condiţie în care a ajuns omul.

Text tradus de Mariana Caşu după articolul Chuvstvo viny mozhet byt' proyavleniyem infantil'nosti

Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus
Sursa: © Vetkaivi.ru