Versetul zilei - 15 septembrie

 

O pildă despre neliniştile lumeşti din patericul oraşelor

                                                                                      Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde:                                                                                                                           „Grija de multe este o istovire a sufletului.” 

                                                                                                        

          

           

       Părintele Policarp era foarte inimos, avea şase copilaşi şi îl aşteptau pe al şaptelea. În toţi aceşti ani cuviosul preot a fost cu totul dedicat bisericii sale şi nevoilor sufletelor pe care i le încredinţase Dumnezeu. Mergea zilnic la biserică şi îi ajuta pe oameni. Unul venea să-i spună o problemă de-a lui, altul să scrie un pomelnic, veneau pentru căsătorie, botez, înmormântare. Uneori ajuta chiar şi la curăţirea bisericii: mătura, ştergea praful, lustruia candelele... Pleca dimineaţa şi se întorcea acasă seara.

       Acum însă, aşteptând venirea pe lume al celui de-al şaptelea copil (deşi erau părinţi experimentaţi), parcă se îngrijorau...

       

       - Cum o să reuşim, părinte? - zicea preoteasa neliniştită. N-o să ne ajungem cu banii...

       - Taci, măi femeie, îi spunea părintele, cu şase copii n-am avut probleme... al şaptelea o să fie piatră de moară?

       - Nu, nu e aşa, insista preoteasa. Nu vezi că lucrurile în jurul nostru devin dificile? Şi să nu crezi că până acum a fost uşor... Mă lupt mult s-o scot la capăt...

        Această discuţie se repeta zilnic. În cele din urmă a început şi părintele să se îngrijoreze. Soţia lui a reuşit să-i transmită neliniştea ei.

        

        Pentru ca sufletul lor să se liniştească oarecum, părintele Policarp a luat hotărârea:

        - Ei bine, o voi face, a zis într-o dimineaţă. Îţi aminteşti că fratele meu mi-a propus să merg, dacă vreau, la atelierul lui ca să dau o mână de ajutor la comenzile de mobilă? Mă voi duce, dacă mai are nevoie de mine... O să merg trei-patru după-amiezi pe săptămână şi să-mi dea ce poate... Acum, că mi-au adus şi un preot care slujeşte împreună cu mine la biserică, nu trebuie să mai fiu neîncetat acolo...

       

        Înţelegerea s-a făcut şi părintele Policarp a început al doilea serviciu. Acum lipsea destul de des de la biserică. Alături de salariul de preot şi de darurile de la căsătorii şi botezuri, primea şi o mică sumă de la atelierul de mobilă. Cine-l va putea învinui? Sub rasa lui de preot se ascundea un familist devotat...

        Dar după ce li s-a născut al şaptelea copil şi timpul a trecut, cei doi părinţi au văzut că lucrurile deveneau din ce în ce mai dificile. Nu înţelegeau cum, dar părea că nu le mai ajungeau nici cele pe care le aveau (care acum erau mai multe).

       - Dar cum se întâmplă, măi femeie, se întreba părintele, de vreme ce acum avem mai multe decât înainte? Cum se întâmplă că acum ne e mai greu, pe când înainte toate mergeau bine? Gura unui prunc face această diferenţă?

         Trudea bunul părinte, trudea şi preoteasa lui.

          

         Într-o seară a adormit adânc, împovărat de griji, cu fruntea întunecată. În vis a văzut-o pe mama lui plecată la Domnul:

        - Ah, fiul meu, i-a spus, sunt foarte supărată.

        - Ce ai, mamă?.., a întrebat-o preotul.

        - E, iată.., Maica Domnului a venit să mă dojenească.., era foarte supărată, aproape că a plâns pe umărul meu... Georgia, de ce fiul tău, Policarp nu ne mai vrea? De ce se chinuieşte aşa? Atâţia ani m-am îngrijit de el şi de familia sa... şi alte griji nu avea, se dăruia cu totul oamenilor pe care i-a dat în grijă Domnul nostru. Acum de ce vrea să le facă pe toate singur? De ce nu mai are încredere în noi?...

  

        Bunul preot s-a trezit având vie în minte amărăciunea mamei lui şi a Maicii tuturor oamenilor...Şi această amărăciune era suficientă pentru a îndrepta iarăşi lucrurile. 

Sursa: Vasilis Argiriadis,  Atâta cât poţi sau Mic pateric al oraşelor, Editura Egumeniţa, 2016

          

Neobişnuita călătorie a Serafimei

     Neobişnuita călătorie a Serafimei este un film de animaţie ce revelează destinul unei fetiţe care şi-a pierdut părinţii la începutul Celui de-al II-lea Război Mondial. În acele împrejurări grele, fetiţa devine o vie mărturisire de credinţă şi o dovadă a minunatei lucrări dumnezeieşti cu sufletul omului. 

Despre depresie şi anxietate din perspectivă spiritual-creştină

Ziua Sfintei Muceniţe Tatiana, diaconiţa

       

       Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tatiana, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Şi nebunia e bună la ceva

Dragă măicuță,

Am suferit și eu de o depresie, de o formă de „nebunie”. 

Dumnezeu a vrut să înțeleg că singura mea șansă este credința nebună. Acum însă îmi dau seama că nu am devenit credincioasă ca să mă vindec de nebunie, ci că „nebunia” de fapt a fost calea prin care Dumnezeu m-a chemat la El. Cu ajutorul Lui, acum mă spovedesc și mă împărtășesc la fiecare Liturghie și număr zilele până la următoarea Împărtășanie. Acum, pentru mine, sunt foarte importante acele „trăiri” despre care povestiți când ne vizitează „Duhul Sfânt”. Da, ele nu se pot compara cu nimic, nici cu cele mai intense sentimente de iubire față de un bărbat, care la mine și așa, de fiecare dată nu au ținut mai mult de câteva zile sau luni. Nu știu nici eu dacă m-am vindecat, dar știu că nu mai pot trăi fără Biserică, fără Sfânta Împărtășanie. Dacă Îl uit pe  El pentru câteva minute, este doar ca să simt cum mă cheamă El din nou. Este ca și cu îndrăgostiții care se cheamă pe rând unul pe celălalt și care după ce s-au „gasit” nu se mai pot dezlipi unul de altul. 

Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva; poate că face și ea parte din „puterile sufletești” cu care ne înzestrează Dumnezeu, s-ar putea chiar să fie chiar cea mai puternică chemare a Lui.

Cu drag si rugăciune, 

Lucia

DRAGA MEA LUCIA,

 Da, toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică. 

Dar, cum spui, mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „acestă lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, sa ne îndulcim ​suferința cu  revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau sa ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​. 

Sunt bucuroasă că sufletul tău e îndrăgostit de Dumnezeu​ și că ai sesizat absoluta deosebire dintre iubirea cea mai adevărată și fierbinte față de un bărbat și iubirea pentru Domnul Cel Întrupat pentru noi. În plus, comparația ta e bine venită și pentru că-i poate ajuta pe îndrăgostiți să nu confunde dorul acela din ei și dintre ei cu ceea ce își pot oferi unul altuia. În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte. Așa că, într-un fel, iubirile tale omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont, iubirea pământească își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și devenind cruce prin care vine bucuria. 

Îl rog pe Domnul să-ți dea cumințenie în nebunia pe care o trăiești cu El!

Cu drag și rugaciune

Maica Siluana

sursa: sfintiiarhangheli.ro/

Cum să te păzeşti de ispitele tinereţii

  citat după Sfântul Teofan Zăvorâtul

   

Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtorare (a păcatelor trupeşti). Nu călca pe acest drum! Alungă semnele pe care îl vestesc - tristeţea fără sens şi simţământul de singurătate. Împotriveşte-te făţiş. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreaptă-ţi atenţia asupra vreunui lucru de seamă, şi va trece. Dacă ţi s-a făcut milă de tine, sau te gândeşti cât de bun eşti, grăbeşte a te dezmetici şi alungă toanele acestea cu o anume severitate şi hotărâre faţă de tine însuţi, limpezindu-ţi mai cu seamă gândul sănătos al uşurătăţii celor ce-ţi trec prin minte. O smerire sau o micşorare de sine, voită ori întâmplătoare, ar fi ca apa turnată peste foc în acest caz. 

Trebuie avut grijă ca acest simţământ să fie înăbuşit şi alungat, mai ales pentru că el porneşte o mişcare. Dacă te vei opri aici, nu se va mai petrece nimic; nu vei mai avea nici dorinţa de a plăcea în mod deosebit altora, nici de a te îmbrăca cu haine frumoase, nici de a ieşi tot timpul la plimbare. Dacă acestea năvălesc, luptă-te cu ele. Cea mai bună apărare stă în cea mai severă rânduială în toate: în lucrările trupului şi încă mai mult în lucrarea minţii. Sporeşte-ţi studiile, stai acasă, nu te deda la distracţii. Dacă trebuie să ieşi, păzeşte-ţi simţurile, fereşte-te de persoanele de sex opus şi - mai ales - roagă-te. 

Pe lângă aceste primejdii care vin din însuşirile tinereţii, mai sunt două. Mai întâi, un fel de a cugeta care ridică în slăvi cunoaşterea raţională sau raţiunea personală. Un tânăr socoate drept titlu de cinste să arunce o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, lăsând la o parte cele ce nu se potrivesc măsurii cu care judecă el lucrurile. Aceasta este de ajuns pentru a-şi smulge din inimă trăirea care se naşte din credinţă, prin Biserică, şi rămâne singur. Căutând înlocuitori pentru ceea ce a lepădat, se aruncă în teorii făurite fără nici o legătură cu Adevărul dumnezeiesc; se încâlceşte în acestea şi izgoneşte din mintea sa toate adevărurile de credinţă. Prăpădul e încă şi mai mare dacă aceste teorii îi sunt puse la îndemână în şcoli şi dacă un astfel de duh stăpâneşte acolo. Oamenii de astăzi au impresia că intră în stăpânirea adevărului, dar nu fac decât să adune idei ceţoase, deşarte şi ciudate, în cea mai mare parte a lor împotrivindu-se chiar simţului realităţii; numai că aceste idei îi atrag pe cei nepricepuţi şi devin un idol pentru tânărul iscoditor. 

În al doilea rând, este felul lumesc de a cugeta. Chiar dacă acesta ar putea să pară folositor, atunci când domină într-un tânăr, se dovedeşte o adevărată pacoste. Se manifestă printr-o viaţă purtată încoace şi încolo de senzaţiile primite prin simţuri, printr-un fel de a fi în care persoana zăboveşte foarte puţin în lăuntrul ei, fiind mai mereu în afară, fie în visuri sau realitate. Cugetând astfel, omul ajunge să urască viaţa lăuntrică şi pe cei care vorbesc despre ea şi o trăiesc. Pentru el, adevăraţii creştini sunt nişte mistici cu minţile zdruncinate sau nişte prefăcuţi şi aşa mai departe. Nu poate ajunge la înţelegerea adevărului, fiind împiedicat de duhul lumii atât de prezent în cercurile de viaţă lumească în care tânărul este primit fără nici o reţinere, ba chiar e sfătuit să intre. Prin legătura cu ele, toate ideile şi obiceiurile stricate ale lumii sunt presărate în sufletul deschis al tânărului, care nu a fost prevenit din timp şi nici pregătit să li se împotrivească. El acum îşi formează o viziune asupra vieţii, iar acest duh lumesc se întipăreşte în el ca în ceară, iar el, fără să vrea, îi devine fiu. Dar a fi un astfel de fiu e tot ce poate fi mai potrivnic înfierii noastre de către Dumnezeu în Hristos Iisus.

Şi aşa, iată care sunt primejdiile ce pândesc un tânăr pentru că este tânăr! Şi cât de greu este să le faci faţă! Însă pentru cel care s-a hotărât să se închine lui Dumnezeu înainte de a veni anii tinereţii, această vârstă nu e chiar atât de primejdioasă. Trebuie doar să rabde puţin, dar apoi va veni cea mai senină şi fericită odihnă. Păstrează cu grijă făgăduinţa vieţii creştine curate în tot acest răstimp, iar apoi vei putea trăi cu o anumită trăinicie sfântă, de nezdruncinat. Oricine a trecut neprimejduit prin anii tinereţii, a navigat, aşa-zicând, de-a lungul unui râu năvalnic şi zbuciumat şi, privind în urmă, binecuvintează pe Dumnezeu. Un altul, însă, cu lacrimi în ochi, se întoarce cu adâncă părere de rău, blestemându-se pe sine. Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea tinereţii. Oare va mai dobândi vreodată cel căzut ceea ce are cel ce nu a căzut?

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Egumeniţa, p. 78-80 

Ce a rămas din toate aceste daruri (predică audio)

sursa: tulipart.ro

      
       O impresionantă predică a Părintelui Victor Ţugui, paroh al Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, or. Brăila, din perioada ulterioară a Sfintelor sărbători de iarnă, mai exact de după Crăciun şi Bobotează. Am găsit-o prin fişierele mele din notebook şi m-am gândit să o împart cu voi, pentru că "lumina nu se ţine sub obroc". E binevenită, mai ales, abordarea sfinţiei sale ce vizează îndemnul la trezirea conştiinţei din somnul letargic al păcatelor. Beneficiile, vă asigur, sunt pe măsura înţelegerii şi trezviei personale. Deşi înregistrarea predicii s-a realizat acum câţiva ani, totuşi rămâne foarte actuală. Tratează, în special, subiectul pocăinţei, al statorniciei fiecărui creştin în credinţă, cu referinţe la ţinuta sa lăuntrică atât din timpul marilor sărbători, cât şi de orice clipă. Ce rămâne în sufletele noastre după toate cele oferite de Dumnezeu în timpul marilor sărbători, prin participarea la Sfânta Liturghie, prin primirea Sfintei Împărtăşanii; ce suntem în stare să păstrăm, cum gestionăm darurile lui Dumnezeu şi cum perpetuăm binele - vom putea înţelege mai bine audiind predica părintelui Victor.

Spor în toate şi audiere cu folos!

PREOT VICTOR TUGUI-Ce a ramas din toate aceste daruri (I)

Asculta mai multe audio podcast
PREOT VICTOR TUGUI-Ce a ramas din toate aceste daruri (II)

Asculta mai multe audio podcast

Cuvinte cu aripi

Atâtea cuvinte s-au spus despre Tine,

Atâtea cuvinte ai auzit...

Doamne, nici unul nu e în stare

Să Te descrie în mod strălucit.

Dacă aceste cuvinte ar avea aripi,

Dacă aceste cuvinte ar fi vii,

Răul să moară, şi ele să crească

În inimi de îngeri şi de copii.

Ele să-nvie, ele să nască

Credinţa ucisă de atâtea urgii

În inimi triste, în inimi lovite,

Doamne, precum numai Tu poţi să-nvii!

Credinţa sărmanului

      

Astăzi, m-am plimbat cu o fetiţă săracă prin parc. Nu doar săracă, dar şi evitată de ceilalţi copii, cu o mamă bolnavă şi un tată care le-a părăsit. Puteam citi în ochii acelei copile o curiozitate, un drag de viaţă, dorinţa de a comunica, un dor rebel amestecat cu o tristeţe ascunsă după doi ochi albaştri. Ceva mă îndemna să o întreb cum rezistă... Nu voiam însă să o jignesc, pentru că era prea bucuroasă în acel moment...

     Pe când păşeam în linişte pe covorul de frunze, mi-a spus, fără să o înteb: "Ştii, uneori nu avem ce pune pe masă, şi mie îmi este atât de foame, dar Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Nu am îndrăznit vreodată să cerem ceva de la alţii, nici eu, nici mama. Odată, pe când eram în lipsă, am ieşit ambele la plimbare. Mergând prin parc, am găsit o sumă mare de bani, astfel încât am reuşit să ne facem provizii pentru ceva timp. Când nu aveam cu ce să mă îmbrac, gaseam adesea pungi pline cu haine la uşa mea. Probabil, tu mă crezi săracă, dar eu nu duc lipsă de nimic, pentru că Dumnezeu mă iubeşte".  

     Abia mă stăpâneam să nu plâng la cuvintele ei, pentru că eu, deşi am de toate, nu am ajuns la măsura credinţei acestui copil...

Când pământul se cutremură

     

Când sticla geamurilor se sparge, iar pâmântul fuge de sub picioare, ascundeţi-vă, acoperiţi-vă capetele, pentru că s-a declanşat cutremurul!

   Atunci când ne confruntăm cu un cutremur, îndeosebi unul puternic, înţelegem că nu e de glumă. În ultimii ani, am văzut în lumea întreagă oraşe distruse total de valurile seismice. Mai adesea însă, ne traumează nu atât lucrurile de natură fizică, cât acelea cu un impact emoţional. Circumstanţele nefavorabile sau nefericite, precum vestea unor boli incurabile, tragedii, un apel disperat de ajutor în toiul nopţii, ne pot provoca palpitaţii şi emoţii negative. În astfel de momente, eu mă îmbărbătez prin cuvintele psalmilor: „Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul, Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu”.

     Când în viaţă te confrunţi cu necazuri, ceea ce rămâne neschimbat şi statornic este Dumnezeu Care ne mântuieşte. Nimic nu ne poate zdruncina când Domnul Iisus Hristos este speranţa noastră neclintită. Poate că pământul pe care păşiţi astăzi e în pericol de cutremur sau alunecare mâine. Posibil, condiţiile dificile de viaţă vă afectează, vă slăbesc speranţa. Viaţa ne încearcă în toate modurile, ca să ne înfrângă. Dar fiţi tari, prieteni! Amintiţi-vă că suntem puternici graţie lui Hristos, chiar şi atunci când pământul se cutremură sub picioarele noastre!

Traducere din rusă de Mariana Caşu după articolul Kogda zemlya drozhit

Autor: Nick Vujicic

Sursa: neinvalid.ru

Când...

sursa foto

   

Când toate visele se năruie; când, deși te strădui, nu-ți iese nimic bine; când nici rudele, nici prietenii nu au cuvinte bune pentru tine; când nu ai un umăr pe care să plângi; când toată lumea se grăbește, pentru că nu are timp; când nici tu nu ai timp... nici de tine, nici de cei ce nu au timp de tine... ridică ochii spre cer, pentru că, deși norii aleargă, soarele te va încălzi cu căldura sa, vântul îți va mângâia obrazul înmuiat în lacrimi, iar Dumnezeu va șopti liniștit inimii tale: "Îndrăznește, Eu am biruit lumea..." 

 

Sufletul unui orfan poate deveni casă a lui Dumnezeu!

sursa foto

       


   După cum observăm în lume, întuneric mare domnește în inima, mintea și viața oamenilor, căci în întuneric sufletesc și trupesc zămislesc și se nasc copii pe fața pământului. Răul acesta poartă multe nume. Copiii aceștia se zămislesc ca niște fii ai întunericului, căci se nasc în păcate de desfrânare, deși din părinți creștini. Majoritatea creștinilor au căzut cu totul din harul virtuților, căci unii, după ce trăiesc necununați, fără binecuvântarea lui Dumnezeu prin preotul din Biserică, nu țin socoteală de posturi, de sărbători, nu respectă legile dreptei credințe.

Se străduiesc oamenii să facă multe lucruri bune în viața aceasta, să aibă o casă mare, călduroasă, condiții bune pentru copiii lor, luptându-se să le și dobândească. Problema care ne framântă pe unii dintre noi este a tinerilor, a copiilor orfani. Aceștia au, oare, parte de toate condițiile pe care le avem noi, cei care avem parinți, casă, avem destule bunătați, să spunem, de care nu ducem lipsa?

Multi tineri orfani plâng foarte des. Ei vor să fie iubiți de semenii lor, să fie mai prietenoși cu noi, cei care îi ocolim, ne ferim de ei. Gândiți-vă numai la sufletul unui copil care este luat de la sânul mamei sale și dat spre adopție… în cămin. El nu știe mare lucru, nu cunoaște partea amară a vieții ce îl așteaptă. Pentru el, lumea e un spațiu plin doar de prezența mamei și a sa. Depărtarea de mamă, lipsa parinților îl schimbă pe copil, îl înstrăinează, se simte exclus de lume, retrăgându-se, astfel, în lăuntrica sa lume rănită.

Iubiți creștini, se cade să-i iubim pe acești copii sau tineri orfani, căci nu-i vom iubi doar pe ei, ci, înainte de toate, Îl vom iubi pe Tatăl, care este in ceruri și în sufletele lor. Vai de părinții care și-au abandonat copiii! Au părăsit niște îngeri! 

De ce ne ferim de acești orfani? Nu sunt și ei oameni ca noi? Copiii zilelor noastre îi batjocoresc, râd de ei pentru simplul motiv că sunt “diferiți”. Diferiți doar cu sufletul. Sunt sigură ca aceștia, chiar dacă nu au parinți sau pe cineva care sa le fie aproape în suferințele cumplite ale vietii, îl au pe Dumnezeu. Domnul ne îndeamnă prin poruncile sale să-i ajutăm pe acești copii, iar puținul nostru să-l împarțim cu ei. Duminica trecută, la sfârșitul slujbei în biserica unde mă aflam, niște copii orfani au împărțit oamenilor iconițe pictate de ei. Se vedeau bucuria si căldura din ochii lor. M-a impresionat acest gest, și zâmbetul lor parcă nu era doar al chipului, ci un zâmbet al sufletului.

Trăim vremuri cumplite, însa putem deveni noi înșine mici călăuzitori pentru acești copii. Fiecare dar al nostru, oricât de mic, are o mare importanță pentru ei! Să-i ajutăm pe orfani, să le deschidem dorința spre cunoașterea de Dumnezeu, și, astfel, vom primi și noi răsplată în ceruri.

un gând frumos adaptat după sursa: http://sfintiiarhanghelimihailsigavriil.webs.com/  

    

Biserica Sfinții Arhangheli, or. Brăila

     Drept completare a cuvintelor de mai sus, vreau să menţionez faptul că în aceste vremuri de restrişte, Dumnezeu ne-a binecuvântat neamul cu exemple vii de dăruire şi jertfelnicie creştinească pentru cei mai trişti ca noi: săraci, orfani sau bătrâni. Astfel încât, prin strădania Părintelui Paroh Victor Ţugui şi al Consiliului şi Comitetului Parohial al Bisericii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Brăila, a fost deschisă o cantină socială în anul 2010. Aceasta funcţionează în cadrul parohiei "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din centrul Brăilei, fiind situat la demisolul casei parohiale.  

     Prin această cantină socială se oferă zilnic o masă caldă pentru treizeci de persoane defavorizate, copii şi bătrâni ai parohiei. Totodată, clădirea este utilizată şi pentru întâlnirile cu copiii şi tinerii, beneficiari ai proiectelor naţionale "Hristos împărtăşit copiilor" şi "Alege şcoala!". De asemenea, parohia oferă prin acest centru un program "after school", prin care elevii îşi pot pregăti lecţiile şi temele. 

       Fiecare din noi este chemat să facă binele acolo unde se află. Dacă ar fi să cugetăm măcar câteva minute pe zi la cel sărac, orfan şi singur, vom vedea în dulapurile noastre haine pe care nu le îmbracăm niciodată, iar altul îngheaţă de frig, vom găsi surplus de mâncare în frigider sau cămări pe care se întâmplă să o aruncăm, iar un flâmând plânge pe la uşi pentru o bucată de pâine. Fiecare din noi avem ceva de oferit, un cuvânt bun chiar, şi totuşi nu ne lăsăm sensibilizaţi de durerea celui suferind... Grijile noastre sunt hrana noastră, iar de celelalte ne pasă mai puţin. Viaţa însă nu se învârte doar în jurul nostru, a egoului şi dorinţelor personale. Să ne amintim de aceşti copii sau săraci - mici Lazări care vor reprezenta dovada faptelor noastre, bune sau rele, înaintea lui Dumnezeu în clipa când vom părăsi această lume. 

     Dumnezeu să ne ajute să fim mai buni cu fiecare clipă!

Biserica medievală din Chişinău

La un pas de tine. Descoperă…
un monument istoric şi arhitectural deosebit, care a rezistat secolelor, în ploaie, vânt şi ninsoare. Biserica medievală de lemn “Adormirea Maicii Domnului” işi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat:

1642 – ctitorii răzeşi din satul Hirişeni construiesc Biserica de lemn în curtea Mănăstirii Hârjauca…

sursa foto

1821 – odată cu strămutarea vetrei Mănăstirii Hârjauca, biserica de lemn este demontată şi transferată de urmaşii ctitorilor pe teritoriul satului Hirişeni. Acolo le serveste localnicilor până în 1928, când în sat se construieşte o nouă biserică de piatră…

1928 – rămasă a fi doar o biserică de cimitir, abandonată şi uitată, biserica începe să se darâme…

1998 – acoperişul de şindrilă se prăbuşeşte împreună cu vechea clopotniţă. Timp de 12 ani biserica supravieţuieşte stihiilor naturii în această stare.

2010 – în urma procesului de demontare, iar apoi – restaurare, Biserica de lemn “Adormirea Maicii Domnului” este adusa bârnă cu bârnă la Chişinău.

24 septembrie 2011 – începe o nouă etapă în istoria bisericii, ea este sfinţită la Chişinău. De atunci, uşile ei sunt deschise enoriaşilor care vor să asiste la slujbele obişnuite, precum şi tuturor doritorilor de a descoperi trecutul nostru istoric…

La un pas de tine. Descoperă…

• Unica biserică de lemn din Republica Moldova care păstrează arhitectura medievală clasică moldovenească;
• Cea mai veche biserică de lemn ţară, construită în 1642 din stejarii codrilor Moldovei din Călăraşi;
• Cea mai înaltă biserică de lemn din ţară;
• 85% din bârnele originale ale bisericii;
• 70% din iconostasul iniţial al bisericii;
• Icoane care datează din sec. al XVIII-lea.


sursa: http://bisericamedievala.wordpress.com/

  

        Biserica medievală "Adormirea Maicii Domnului" din Chişinău îşi deschide larg porţile de lemn în faţa tuturor creştinilor iubitori de trecut, de linişte şi rugăciune, precum şi pasionaţilor de istorie, cultură şi turism. Este amplasată într-o zonă verde, pitorească, în apropierea unui lac imens, nu departe de Porţile Oraşului Chişinău, Botanica. Mai multe detalii despre amplasare şi contacte puteţi afla pe blogul bisericii.

Despre Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei

    
La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Patriarhiei Române a apărut, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în noua colecţie de „Acatiste şi Vieţi de Sfinţi”. Sfântul Ierarh Varlaam este sărbătorit de Biserica Ortodoxă la 30 august/12 septembrie.

Sfântul Ierarh Varlaam s-a născut în jurul anului 1590 într-o familie de răzeşi din ţinutul Neamţului. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat limbile slavonă şi greacă. Pe acest loc, vornicul Nestor Ureche şi soţia sa, Mitrofana, au ctitorit în anul 1602 Mănăstirea Secu, în care era şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, după o vreme a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara Sfântului Ioan Scărarul, în anul 1618. Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al binecredinciosului domnitor martir Miron Barnovschi (1626-1629; 1633), apoi egumen la Dragomirna, arhimandritul Varlaam a fost trimis la Kiev şi Moscova, în anul 1628, în vederea cumpărării de icoane pentru Mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Când s-a întors în ţară, a primit trista veste a morţii marelui mitropolit Anastasie Crimca (†19 ianuarie 1629) şi pe cea a înlăturării domnitorului Miron Barnovschi, fapt pentru care s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei lui Alexandru Iliaş (1620-1621; 1631-1633), prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Anastasie al II-lea (1629-1632). Noul mitropolit împletea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi sale, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domn Vasile Lupu (1634-1653). Sprijinit şi de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (†1647), mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a aşezat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.

Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită, în anul 1638, de Sfântul mitropolit Petru Movilă al Kievului, mărturisire care punea la îndemâna clerului şi a credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, el s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea tronului de patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Ca un păstor bun şi harnic, mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte Taine, Răspuns împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învățătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643), a fost prima carte românească tipărită în Moldova. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii care locuiau de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi. În timpul păstoririi mitropolitului Varlaam a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. Tot aici, la 13 iunie 1641, evlaviosul mitropolit a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea patriarhului ecumenic Partenie I (1639-1644).

Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, în anul 1653, mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii. El a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa întru apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul Sfinţilor din calendar pe învăţatul mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Moaştele sale se găsesc acum aşezate în raclă, în biserica Mănăstirii Secu.

Articol preluat: basilica.ro 

Hristos este puterea mea!

        

La Arhimandritul A. a venit o femeie care i-a mărturisit următoarele:

       "Părinte, acum câţiva ani, soţul a început să mă înşele. Adesea, venea acasă beat şi mă bătea, încât nu aveam pace în casă cu el. Viaţa de familie devenise un adevărat chin. 

        Îmi era milă de el, dar de copiii noştri mi se rupea inima. Această durere m-a apropiat de Dumnezeu. Am început să frecventez biserica şi credeam cu tărie că soţul meu are şanse de vindecare. Mergeam adesea pe la mănăstiri şi biserici, unde mă rugam pentru pace în familia noastră. Unii preoţi şi călugări ştiau despre necazul nostru şi ne pomeneau în rugăciunile lor. Nu voiam să-mi pierd speranţa.

       După fiecare lovitură primită, după umilirile şi violenţele îndurate, mă rugam pentru soţul meu bolnav şi nu-i spuneam nimic rău. Am răbdat astfel câţiva ani... 

       Într-o zi, când m-am întors de la biserică, el s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: "Femeie, tu nu te-ai plictisit de mine? Văd că nu-mi spui nimic atunci când te bat şi te umilesc. Nu-ţi vine şi ţie, câteodată, aşa... să-mi dai un pumn, să te aperi de mine? Cum de reuşeşti să fii atât de calmă?" 

         Atunci, eu i-am răspuns: "Hristos e puterea mea! El este Cel care mă întăreşte".

        Aceste cuvinte l-au sensibilizat pe soţul meu şi mi-a zis: "Să ştii că răbdarea şi credinţa ta m-au întărit şi pe mine. Îmi doresc mult să-mi schimb viaţa şi să fim o familie fericită". 

        Într-adevăr, s-au împlinit 5 ani de când mergem la biserică împreună, soţul meu este credincios, responsabil şi avem multă linişte în casă. Iar acum, îi spunea femeia stareţului Arhimandrit A., drept mulţumire lui Dumnezeu, am hotărât să susţinem financiar, pe cât se poate, bisericile şi mănăstirile aflate în construcţie".

         

      

       Am fost uimită să constat, din spusele stareţului Arhimandrit A., că mai există actualmente persoane virtuoase, răbdătoare, ale căror vieţi au fost desprinse parcă de pe filele vechi de paterice sau materice. Astăzi, oamenii răbdători sunt "pe cale de dispariţie", iar divorţul dintre soţi a ajuns o modă. Câţi dintre noi mai putem îndura bolnavii sau "căzuţii" din casele noastre, din biserică sau din societate? Cine mai are dorinţa să poarte poverile celor slabi, să se roage pentru ei şi să-i rabde, şi nu oricum, dar cu multă speranţă, curaj, credinţă? Ne smintim atât de uşor de căderile altora, încât nu ne mai pasă dacă au făcut cândva lucruri frumoase. Anulăm, astfel, orice şansă de îndreptare, de recuperare din păcat prin judecarea şi blamarea lor. Ei sunt semenii noştri care s-au împiedicat, au căzut şi au nevoie de rugăciune, de suport, de dragoste, de un cuvânt bun. Oare, nu suntem noi la fel în raport cu Hristos? De câte ori facem răul, sau păcatele acelea mici la care nu vrem să renunţăm, pentru că au devenit rutina noastră, de atâtea ori Îl trădăm, Îl lovim, Îl scuipăm, Îi râdem în faţă, şi Domnul totuşi ne rabdă, ne aşteaptă...

L-am rugat pe Dumnezeu...

   

sursa foto

L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

   L-am rugat pe Dumnezeu să-mi vindece fata bolnavă, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Sufletul ei este veşnic, iar trupul - trecător". 

 L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, şi El mi-a răspuns: "Nu. Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândeşte”.

  L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Eu îţi dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit”.

 L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Suferinţele îl îndepărtează pe om de grijile lumeşti şi îl apropie de Mine”.

 I-am cerut lui Dumnezeu creştere duhovnicească, şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade”.

 L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, aşa cum mă iubeşte El, şi Dumnezeu mi-a spus: "În sfărşit, ai înţeles ce trebuie să ceri".

I-am cerut lui Dumnezeu putere, şi El mi-a dat încercări, ca să devin puternic.

I-am cerut lui Dumnezeu înţelepciune, şi El m-a copleşit cu întrebări la care să caut răspunsuri.

I-am cerut lui Dumnezeu curaj, şi El m-a lăsat să mă confrunt cu pericole.

I-am cerut lui Dumnezeu iubire, şi El mi-a adus în cale suferinzi care îmi solicită ajutorul.

I-am cerut bunăstare, şi Dumnezeu mi-a oferit oportunităţi.

Nu am primit nimic din ce am cerut.

Am primit doar ceea ce aveam nevoie cu adevărat.

Dumnezeu a ascultat rugăciunile mele.

                              

                                                                                     

     

Text tradus după articolul Ya poprosil u Boga zabrat' moyu gordynyu…

Sursa: diveevo.ru

Hristos S-a Înălţat!

               Înălţarea Domnului se prăznuieşte la 40 de zile dupa Înviere, în Joia din săptămâna a şasea, dupa Paşti. Este cunoscută în popor cu denumirea de Ispas. În ziua aceasta creştinii se salută cu "Hristos S-a Înalţat!" şi "Adevărat S-a Înălţat!". Conform Sfintei Scripturi, Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a înalţat la cer (Luca 24, 51). Înălţarea lui Hristos întru slavă şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii Lui.