Dezvoltarea personală m-a dezvăţat să fiu o victimă

Istoria Anastasiei, 19 ani

2012 – compiuterul, depresia, hărţuirea, casa, şcoala, zecile de pastile înghiţite, mama care plânge şi îmi dă multă apă, ca să nu mă intoxic.

2016 – prieteni, hobby-uri, petreceri, sport, o nouă iubire, emoţii pozitive, dezvoltare personală.

De curând, după ce am privit pozele din albumul meu virtual, am observat cât de mult s-a schimbat viaţa mea în ultimii patru ani. Nu-mi vine să cred...

În anul 2012, am creat un dosar cu numele „Album” în compiuterul meu vechi şi uzat unde am salvat primele mele fotografii (în prezent, sunt mai mult de 3000).

Anul 2012 a fost cel mai groaznic din viaţa mea. Simţeam că mă sufoc (nu pot să exprim exact stările mele de atunci). Când îmi vedeam chipul în oglindă, în vitrinele magazinelor, sau pe sticla automobilelor, mi se învârtea numai un singur gând în minte: „Cât de mult mă urăsc! Îmi urăsc viaţa! E viaţa unei persoane ratate!!!” Aveam de ce să mă urăsc: eram supraponderală, aveam o piele neîngrijită, nu aveam prieteni (mă izolasem social – e mai rău decât moartea), nu aveam nici un hobby, nici o ocupaţie interesantă (eram foarte plictisitoare). Compiuterul era totul pentru mine, el era surogatul vieţii mele. Nu ieşeam cu lunile din casă. În concluzie, am ajuns să sufăr de ameţeli, până când tatăl meu a dus acel compiuter blestemat din casă. Din acest motiv, devenisem isterică şi de necontrolat.

La şcoală, lucrurile mergeau şi mai rău. Unii profesori şi colegi îmi aminteau zilnic că sunt o nulitate, o neisprăvită, insultându-mă în toate modurile. Eu nu mă simţeam fată în acea perioadă: fetele nu sunt lovite în burtă şi filmate cu telefonul în timp ce se chircesc de durere (în final, aceste filmuleţe au fost expediate tuturor colegilor de clasă şi altor elevi din şcoală spre umilirea mea definitivă), hainele lor nu sunt aruncate în băltoace şi nu sunt trase de păr în văzul tuturor. După ce am citit foarte multă literatură despre cruzimea copiilor, mi-am dat seama că mulţi dintre ei nu-şi dau seama ce fac în adolescenţă. Sunt şi copii-excepţii, mai bine-zis, copii sadici. Ei au satisfacţie atunci când îi umilesc pe alţii. Am avut un asemenea coleg de şcoală, iar grimasa lui mă bântuie până în prezent în cele mai urâte vise şi nu ştiu dacă voi putea să scap vreodată. Să revenim totuşi la subiect.

După vizualizarea pozelor din album, eram şi mai mâhnită la vederea chipului şi a înfăţişării mele. Mintea mea se agăţa de un clenci care nu-mi permitea să mă dezvolt. Trebuia să schimb ceva de urgenţă. DAR CE ANUME? Poate că viaţa sau modul de gândire...

Am eliminat din mapele mele toate filmele şi serialele nocive. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală! La coş cu modul meu de viaţă sedentar! Am început să fac plimbări dese şi nu-mi era frică să cunosc oameni noi. Colegii de şcoală se înşelaseră în privinţa mea: au descoperit că pot fi interesantă şi atrăgătoare.

Trebuia să-mi schimb neapărat condiţia fizică. Eram o „gogoaşă rotundă”, aveam un ten acneic şi mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele (de ce să merg la cumpărături dacă acest lucru nu-mi aducea nici satisfacţie, nici schimbare?) În decursul a patru ani, am slăbit cincisprezece kilograme, am început să am grijă de mine, mi-am schimbat culoarea părului şi vestimentaţia. Pe toate acestea le-am studiat de la zero.

Cel mai dificil lucru este să-ţi schimbi caracterul, dar e posibil cu un efort constant. Izolarea socială este atât de distrugătoare, încât omul nu poate discuta nici măcar cu un negustor de tarabă. Puteam vorbi deschis doar în familie, pentru că străinii nu auzeau din gura mea decât nişte bolmojeli. Cărţile, filmele, adaptarea treptată, prietenii noi – toate acestea m-au salvat. În câţiva ani, m-am schimbat foarte mult. Astăzi, eu dansez, recit versuri în public, pictez, râd din toată inima la glume şi ies cu un tânăr simpatic. Actualmente, îmi vine foarte greu să mă înţeleg pe mine, cea de pe vremuri, când nu puteam să vorbesc aproape cu nimeni!

Sportul mi-a schimbat foarte mult viaţa. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai sănătoasă. Desenez şi pictez excelent, iar acum planific să realizez portrete la comandă. Poezie. Lectură. Istorie. Studiaţi, instruiţi-vă! Nu staţi niciodată pe loc!

Datorită noilor mele hobby-uri, am reuşit să susţin cu bine examenele şi să fiu admisă la facultate pe specializarea care mă inspiră. Astfel, m-am mutat din mica mea localitate într-un oraş frumos şi plin de tineri.

Nu vă fie frică să vă schimbaţi, să fiţi activi! Orice pas, oricât de mic, vă apropie de obiectivul vostru. Psihologii mi-au spus că am lacune în dezvoltare şi nu voi putea deveni un om normal. Foştii colegi mă numeau „tâmpită, gunoi, ratată”. Şi ştiţi ce? Eu am puterea să le zâmbesc în faţă, pentru că în prezent sunt copleşită de fericire. Ura a dispărut demult şi eu am încredinţat Universului toate acele gunoaie.

 Să-ţi aminteşti mereu de faptul că în tine este un loc la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Acolo se află sufletul tău! 

Traducere după ©Dmitry Semenik

Sentimentul de vinovăţie poate fi o manifestare a infantilismului

sursa foto

- În mod paradoxal, după ce au suferit un abuz, victimele se simt vinovate. Această vinovăţie diminuează respectul de sine. De ce se confruntă ele cu un asemenea sentiment ciudat?

- În unele situaţii, prin sentimentul de vinovăţie resimţit, omul îşi manifestă, de fapt, infantilismul. Conform naturii sale, copilul se crede centrul lumii, al creaţiei - conştientizare de sine firească, de altfel. Psihologul Jean Piaget a numit aceasta „conştientizare egocentrică” (nu egoistă). Până la vârsta de 5 ani, copilul este convins că toţi percep sau văd lumea aşa cum o vede el. Nu-şi poate imagina că altcineva are o viziune sau abordare a vieţii diferită de a sa, şi nici nu-şi poate atribui trăirile altcuiva prin prisma gândirii sau emoţiilor sale. Abia la vârsta de 5 ani se formează gândirea realistă şi conştiinţa, astfel încât copilul va evolua de la egocentrism la realism.

Problema este că, pe de o parte, personalitatea noastră evoluează, iar pe de alta, – păstrează reminescenţe de infantilism. De obicei, structurile de personalitate infantilă sunt stocate de timpuriu în sfera emoțională și sfera relațională. De aceea, ca şi în copilărie, adultul manifestă de foarte multe ori o atitudine egocentrică în relaţiile sale.

"Eşti supărat? Ce am mai făcut de data asta?” - soţia îl întreabă pe soţul său deprimat. Femeia consideră că numai ea poate să reprezinte sursa nemulțumirii soțului său. Ea nu presupune că bărbatul ar avea motive sau circumstanțe de altă natură, care îi provoacă stresul.

Sau o mamă care, în timp ce îşi ajută copiii la teme, ţipă furioasă: "Cum este posibil aşa ceva? De ce nu eşti în stare să rezolvi un exerciţiu atât de simplu?". În situaţia aceasta, nu vrea să înţeleagă faptul că mintea copilului nu poate însuşi deocamdată noţiunile pe care ea le "manevrează" facil. La fel, un profesor se înfurie, atunci când elevii săi însuşesc mai greu ceea ce este evident pentru el. Aceste reacţii sunt de sorginte egocentristă.

Tipul de persoană infantilă percepe abuzul îndurat drept pedeapsă pentru vreun păcat personal. Din nefericire, multe victime ale violenței îşi manifestă egocentrismul printr-un fals sentiment de vinovăţie. Chiar şi atunci cand este evident că vina pentru crima comisă aparţine în întregime abuzatorului, victimele cu trăsături infantile simt totuşi o vină falsă pentru cele întâmplate.

Un alt motiv ce ţine de imaturitate este şi acela când victima preferă să creadă că este vinovată pentru abuzul suferit, decât să admită că a fost umilită, dezonorată, bătută, "murdărită” etc. Ea acceptă mai curând o vină inexistentă, decât faptul că a fost înjosită.

- De ce se întâmplă acest lucru?

- Pentru că sentimentul de vinovăţie nu este la fel de dureros precum sentimentul de înjosire. Persoana egocentrică admite mai uşor că ea însăşi a fost cauza evenimentului teribil, decât faptul că a fost umilită fără să ştie motivul real al umilinţei. De exemplu, vine acasă cu un ochi vânăt, iar cei din familie o întreabă: "Cine te-a bătut?" Și persoana răspunde: "Nimeni. Am căzut". Astfel, își asumă responsabilitatea și vina în întregime, numai ca să nu recunoască faptul că a fost lovită.

Vina resimţită nu răneşte la fel de mult precum umilinţa. Învinovăţirea de sine constantă şi nevrotică este o dovadă a imaturităţii omului, o caracteristică infantilă. Aceste persoane arată şi se comportă de parcă ar fi subjugate de un continuu complex de culpabilitate. Atât fizionomia, cât şi mersul lor reflectă imaginea unor copii răniţi, vinovaţi, care îşi aşteaptă din clipă în clipă pedeapsa.

Când văd persoane copleşite de sentimentul de vinovăţie, îmi imaginez instantaneu un tată agresiv sau o mamă severă, care îşi pedepsesc deseori odrasla, fie o educatoare sau profesoară foarte stricte, care îl acuză mereu pe bietul copil când îşi pătează hainele, lasă urme de noroi pe podea, sparge vreo vază sau face alte trăsnăi. Persoana adultă va purta mereu stigmatul de copil pedepsit, în special femeile ale căror mimică sau gesturi vor trăda umilinţele trecute. Fizicul, aspectul victimelor vor atrage persoane care au un complex la fel de dezvoltat cu al lor, doar că în direcţie opusă - predispusă spre sadism...

- Prin urmare, sentimentul de vinovăție resimţit de aceşti oameni este fals?

- Bineînţeles că este fals, şi aceasta numai dacă facem referire la persoana care a suferit un prejudiciu, fără să fie vinovată. Dar dacă omul a provocat în mod intenţionat evenimentul: fie că s-a certat cu cineva, s-a încins o bătaie între ei, a fost lovit, atunci el nu mai este o victimă, ci un participant, iar în cazul dat el este, într-adevăr, vinovat.

- Cum poate fi depăşit sentimentul falsei vinovăţii?

- Nu există altă cale decât să te maturizezi, să te vindeci de infantilism. La maturitate ajunge persoana care devine responsabilă pentru viaţa sa. Omul care se învinovăţeşte pe sine fără să fie vinovat, îşi asumă responsabilitatea altcuiva, sporindu-şi, în imaginaţia sa bolnavă, sentimentul propriei valori. Făcând uz de sentimentul de vinovăţie, ca pe o confirmare a cauzalităţii sale, el îşi asumă responsabilitatea pentru tot răul suferit pe nedrept. Aceasta însă, este o vină irațională, un sentiment infantil, o distorsionare a realităţii! Victima interpretează greşit realitatea, conferindu-i o alură romantică sau mistică. Ea nu observă realitatea, nu o recunoaște și nici nu-şi doreşte să o facă. Prin urmare, maturitatea înseamnă acceptarea realităţii și ancorarea persoanei în aceasta. Să fim realiști și să ne asumăm responsabilitatea corespunzătoare faptelor proprii.

- Să înţelegem că victima ar trebui să-și asume responsabilitatea doar pentru viața sa, iar responsabilitatea pentru abuzul suferit să o cedeze abuzatorului?

- Nu, pentru că tot ce rezultă din acel eveniment nu aparţine abuzatorului.

- Ce aparține victimei, deci?

- În primul rând, urmările traumei suferite şi reacţia sa la acestea. Persoana matură are şansa să se trateze, să-şi trăiască şi să-şi consume trauma până la capăt. Ea înțelege faptul că timpul o va ajuta să se vindece emoţional. Ea va avea grijă de sine, de odihna, de puterile şi de recuperarea sa. De asemenea, este opţiunea ei să se roage lui Dumnezeu, să meargă la biserică, la un psiholog, pentru a reuşi să iasă din criză. Şi toate astea sunt numai responsabilitatea victimei.

Un alt aspect ce ţine de responsabilitatea victimei vizează prudența și sobrietatea sa, pentru a evita atacul sau abuzurile din partea agresorilor. Dacă femeile slabe şi fără apărare se plimbă neînsoţite noaptea târziu pe străzi întunecoase, fără să bănuiască vreun pericol, atunci sunt responsabile pentru imprudenţa lor.

- Totuşi, dacă interpretăm violența suferită ca pe o pedeapsă pentru eroare, atunci această pedeapsă este una foarte crudă.

- De acord. Victimele sunt responsabile totuşi pentru faptul că, într-un fel sau altul, nu sunt precaute. De exemplu, o persoană merge de-a lungul unei căi ferate, iar trenul poate să o tamponeze din clipă în clipă. Este persoana responsabilă de fapta sa? Este. Dacă a fost lovită de tren, în timp ce se deplasa neregulamentar, cred că este o pedeapsă foarte grea pentru iresponsabilitatea sa. Deşi era conştientă că nu are dreptul să meargă pe acolo, totuşi a făcut-o.

Când o persoană beată urcă la volanul maşinii şi conduce cu viteză, accidentează pe cineva sau ea însăşi moare, nu este aceasta, oare, o pedeapsă cruntă pentru iresponsabilitatea sa?

La fel se întâmplă şi cu victima care se plimbă pe străzile pustii ale celui mai întunecat şi periculos cartier al oraşului - cum a făcut de a ajuns acolo?

- Probabil, în asemenea condiţii, putem admite prezenţa factorului de destin sau de pronie Dumnezeiască, pentru că viața nu este o absurdă maşină de tocat...

- Sunt de acord. Cu toate acestea, victima are partea sa de responsabilitate pentru necazul suferit. Suntem conştienţi de faptul că nu trebuie să atingem firele de mare tensiune expuse, că destui hoţi, violatori, criminali se plimbă liber prin lume şi îi putem întâlni accidental...

În situaţia respectivă, nu punem accentul pe vinovăția victimei, ci pe gradul său de responsabilitate. Victima nu trebuie să se simtă vinovată pentru ceea ce a suferit, doar să cugete în ce măsură putea fi mai precaută. 

Când o persoană întreabă: "De ce mi s-a întâmplat aceasta?", - nu va afla răspunsul niciodată. În cazul în care a mers de bunăvoie pe strazi întunecate, pentru a-şi scurta calea spre casă, deşi putea să aleagă zonele iluminate ale orașului pentru siguranţa sa, atunci descoperim o parte a răspunsului. Ea a ales să traverseze grăbită calea ferată când trenul se apropia vertiginos, să treacă rapid pe roşu prin faţa maşinilor în viteză... A fost opţiunea persoanei, și nu altfel. Care a fost partea sa de responsabilitate şi care era voia lui Dumnezeu în aceasta – nu putem noi să cunoaştem, cert este că a fost.

În tot cazul, victima nu este o sentinţă, ci o nouă stare sau condiţie în care a ajuns omul.

Text tradus de Mariana Caşu după articolul Chuvstvo viny mozhet byt' proyavleniyem infantil'nosti

Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus
Sursa: © Vetkaivi.ru

Trauma şi vindecarea ei

 

sursa foto

    

  Tema discuţiei noastre se axează pe abuzul suferit în trecut. Cum putem depăşi urmările provocate de acesta?

    Înainte de toate, să admiteţi că suferiţi o traumă psihologică. Este un pas necesar şi important. Nerecunoașterea faptului că aţi suferit cândva, va constitui o piedică în calea depăşirii şi vindecării traumei. Amintirile ce vizează trauma sunt întotdeauna dureroase. De aceea, omul care "intră în comuniune" cu durerea sa, va avea nevoie de ajutorul specialistului.

     Este important de menţionat că evenimentul traumatic este adesea pur subiectiv. Evenimentul în sine e posibil să nu fi avut loc. Percepția unei persoane, mai ales a unui copil, este foarte subiectivă. Prin urmare, vom lucra nu doar cu evenimentul, dar şi cu percepţia victimei referitoare la acesta, cu ce a provocat el la nivelul său de conştientizare.

      Nu doar abuzul suferit poate provoca o traumă psihologică victimei. A fi martorul unui abuz, a unei cruzimi este şi aceasta o traumă suferită (aproape în toate cazurile). Când copiii privesc filme de acţiune cu lupte sângeroase, când fiul vede cum tatăl o loveşte pe mama sa, când este bătut sau maltratat cineva în public, psihicul oamenilor este traumat. Televiziunea cu tot ce difuzează pe canalele sale comerciale afectează, în special, psihicul copiilor.

     Prin urmare, ne confruntăm nu atât cu evenimentul propriu-zis, cât cu trauma pe care acesta o provoacă.

     Da. Trauma se produce întotdeauna în timpul unei situaţii foarte stresante, când este depăşită orice condiţie de siguranță și confort. Gradul de severitate al traumei depinde de subiectivitatea percepţiei persoanei. Mai mult sau mai puţin, durerea lasă pentru totdeauna urme în sufletul omului.

       În concluzie, dacă nu este tratată la timp, urmările ei vor fi greu de depăşit?

      De regulă, da. Totuşi, ajutorul nu este întotdeauna oportun. Dacă abuzul a avut loc până la vârsta de doi ani, când copilul nu poate conşientiza faptul ca atare, atunci el nu va afla, de regulă, ce a suferit. Putem determina doar simptomatica sau urmările traumei, dar nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat exact.

      Atunci, să abordăm situaţia când victima îşi aminteşte de abuz. Care sunt problemele cu care ea se va confrunta în timp?
     Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, - sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.

     Probabil, problema cea mai serioasă cu care se confruntă victima este boala relaţiilor sau a relaţiilor defectuoase în viaţa sa?

      Da, este o problemă serioasă, dar nu e prima pe listă. Consecinţa directă a traumei poate fi, de exemplu, un puternic sentiment de vinovăţie şi repulsie faţă de propriul trup. Pe acest temei, vor surveni şi dificultăţile de relaţionare sau conflictele în familie. Fiecare situaţie este specială şi trebuie analizată în mod individual. Deseori, când un adolescent este abuzat sexual, el simte ruşine şi vinovăţie concomitent, fapt care îl determină să tăinuiască violul. Pentru a fi ajutat, i se va explica faptul că despre aceasta poate şi trebuie să vorbească (dar nu cu oricine).

      Prin urmare, e important să diferenţiem problemele stringente de cele evidente, dar secundare?

      Vom putea face acest lucru numai cu ajutorul psihologului, psihoterapeutului. Tratarea prin forţe proprii este ineficienta, iar diversele autotratamente sunt chiar periculoase. Sunt psihologi care nu vor să se ocupe de traumă, pentru că aceasta presupune o calificare înaltă şi pregătire specială. Sufletul omenesc este foarte sensibil, astfel că solicită o abordare atentă şi responsabilă.

       Dificultăţile survin atunci când încercăm să ne detaşăm de experiența neplăcută sau să uităm de ea. Omul are un mecanism de apărare innăscut împotriva experiențelor dureroase. Mecanismul dat funcționează, pentru ca el să se poată adapta vieţii şi condiţiilor ei. Acesta îi şopteşte omului la nivel inconștient: "uită, nu-ţi mai aminti, adaptează-te". În acest fel, el refuză, se opune să-şi trăiască trauma până la capăt, să şi-o „consume”.

      Ce înseamnă, de fapt, termenul sau expresia „consumarea traumei” sau trăirea ei până la capăt?

     Este un termen psihologic dezvoltat minuţios în zilele noastre de psihologul terapeut Vasilyuk F. E. "Consumarea” unei experienţe până la capăt este o activitate specifică... Nu este doar o însumare a stărilor prin care trece victima: de înfiorare, lacrimi, frică, ci anume o activitate. Caracteristica trăirii unei experienţe până la capăt e un proces emoţional dificil. Este un proces dureros, dar necesar.

     Prin ce se deosebeşte psihicul unui copil de cel al unui matur? Prin faptul că un matur îşi cunoaşte potenţialul, are resurse care, dacă le-ar folosi, l-ar ajuta să depăşească situaţiile critice ale vieţii. Copilul însă nu dispune de potenţialul unui matur, este limitat şi, prin urmare, inapt să reziste la stres puternic. Copilul refuză să „consume” situaţia traumatică, ceea ce este firesc. Din acest motiv, el uită trauma îndurată. Un matur suportă mai mult, el este mai rezistent decât un copil. Această suportabilitate este şi trăirea sau „consumarea” experienţei până la capăt.

    Pentru a depăşi trauma există anumite metode: tradiţionale (din vechime) și contemporane (psihologice). Cum îşi deplângeau oamenii durerea în cele mai vechi timpuri? Gemând, plângând, bocind, rugându-se. Îşi exteriorizau durerea şi fizic. De exemplu, în Orient, persoana îndurerată obişnuia să-ţi smulgă părul de pe cap, în Rusia - se ţipa, se jelea cu voce tare. Bocitoarele chemate la înmormântare, plângeau, jeleau, invocând anumite momente din viaţa celui mort, şi, astfel, le ajutau pe rudele şi apropiaţii acestuia să se elibereze de durere prin plâns.

      Fiind în stare de şoc, unele persoane care îşi pierd apropiaţii, ar vrea să plângă, dar nu au lacrimi. De parcă li s-ar strânge inima şi ar deveni ca o piatră. Bocitoarele, cu bocetele lor, reuşeau să despietrească inimi, să elibereze lacrimile din sufletele oamenilor îndureraţi. Expresia „a-ţi vărsa amarul” este foarte potrivită, pentru că lacrimile ajută să depăşeşti necazul, să-ţi potoleşti durerea şi şă înfrunţi umilinţa.

    Există şi un alt mod de exprimare a durerii – prin cuvinte. Necazul, durerea unei pierderi pot fi exprimate în scris sau prin rugăciune. De regulă, la necaz, omul apelează la toate aceste procedee pentru a-și exterioriza sentimentele. Să vorbeşti cuiva despre durerea ta, ceea ce înseamnă „să plângi pe umărul cuiva”, este o metodă la fel de bună. În general, o victimă a abuzului trebuie să-şi spună durerea, cel puţin, o dată. E de dorit să o facă în întregime şi fără rezerve.

      De altfel, confidentul nu are nevoie de aptitudini speciale, ci de dorinţa de a fi acolo și de a asculta teribila poveste. În această situaţie există totuşi un pericol, şi anume - când un prieten, o rudă sau altcineva ascultă povestea victimei, poate simţi vinovăţie, pentru că nu este în stare să o ajute. Confidentul chiar nu poate face nimic, dar nici nu este nevoie. Sentimentul de vinovăție care îl încearcă în aceste momente, îl determină să spună lucruri stupide. De pildă: "Nu lua în seamă aceste lucruri." Cum să nu le acorzi atenție când persoana este îndurerată? E o modalitate de a "deprecia trauma," ceea ce este dăunător. Sau altfel: "Nu le pune la inimă". Cu alte cuvinte - nu exista, nu gândi şi nu simţi! Dar supravieţuitorul unor violențe sau abuzuri încearcă mereu să nu simtă, - sau chiar mai rău, - încetează să mai simtă, să gândească, pentru că este înfricoşat, îngrozit. Prin urmare, expresii de genul: "Nu vă faceți griji pentru asta" – îi vor anihila şansele pentru vindecare.

    E un mare necaz când un supraviețuitor al abuzului refuză să-şi simtă durerea. Noi simțim cu un singur "organ" - cu inima, cu sufletul. Refuzând să simţim durerea, vom înceta să simţim şi bucuria. Treptat, o persoană manifestă o stare de „nesimţire împietrită”, - când devine rigidă, insensibilă şi încetează să aibă scopuri sau dorinţe. În interiorul său se creează un vid care o afectează profund. Astfel, dezvoltă depresie, nedorinţa de a acţiona: nu vrea să mănânce, nici să lucreze, nici să iubească, nici să trăiască. Acestea, de asemenea, pot fi consecințe ale traumei.

      În concluzie, pentru a consuma trauma, trebuie să eliberezi sentimentul dureros pe care l-ai simţit în trecut: să-l deplângi, să-i spui pe nume, să te rogi şi să ceri ajutor...

     Ce nu trebuie să faceţi – să nu confecţionaţi păpuşa abuzatorului, pentru a o lovi în semn de răzbunare, în ideea că vă eliberaţi de durere. Această practică nu reprezintă o exteriorizare a durerii şi nici depăşire a resentimentelor, ci este un act de agresiune îndreptat împotriva omului - de răzbunare, răutate, furie.

     Există anumite etape ale „consumării” durerii, traumei sau pierderii: șocul, negarea, durerile acute, vinovăția, rușinea, resentimentele, furia, care duc, în cele din urmă, la depresie. Parcurgerea tuturor acestor etape înseamnă „să faci o călătorie prin traumă”. Numai după ce persoana va accepta situația și toate sentimentele asociate cu aceasta, el poate sa se împace cu trecutul său și să-şi schimbe viața.

     Se va ține cont de faptul că, în unele cazuri, formele de autotratament pot duce la un traumatism secundar (ca şi atunci când încerci să-ţi tai de unul singur apendicita). De aceea, este foarte periculos să te tratezi fără ajutorul unui specialist.

     Nu credeţi că sfaturile susmenţionate sunt valabile, mai curând, în perioada imediat următoare traumei? După trei sau zece ani este mai greu să plângi.

     Nu e chiar aşa! Persoana plânge, mai ales, dacă îşi „divulgă” trauma suferită unui expert. Chiar şi în astfel de momente se poate observa cât de mult se împotriveşte victima, numai ca să nu-şi răscolească durerea. Împotrivirea este indicele durerii: cu cât o doare mai mult, cu atât se împotriveşte mai mult.

     Violenţa sau abuzul nu se uită niciodată, din păcate. De fapt, trauma nu dispare și nu se vindecă de la sine. Experiențele dureroase din trecut încetează să mai afecteze comportamentul persoanei, nu-i mai domină viaţa, iar dependența dispare. Rămân amintirea şi sentimentele din timpul traumei, dar acestea nu o mai pot răni. Oamenii îşi pot aminti cum a fost, fără să fie încercaţi de disperare, crize de isterie, stupoare sau lacrimi. Da, îşi amintesc şi este dureros, dar este o experienţă care a trecut. Tot ce nu a fost trăit până la capăt, stă ascuns în sufletul nostru și ne influențează în mod constant comportamentul.

     Cu alte cuvinte, prima sarcină a victimei este să-şi exprime, cel mai indicat cu ajutorul unui expert, sentimentele ascunse şi neexteriorizate vreodată. Şi altceva ce se mai poate face în acest sens?

       Să frecventeze biserica. De multe ori oamenii întreabă: "De ce încep să plâng când intru în biserică?" Pentru că atunci când o persoană vine aici, ea se apropie involuntar de inima şi sentimentele sale, de durerile sale. Toate acestea ies la suprafaţă. Este o expresie: „Am un nod în gât". Acest nod sunt lacrimile înăbuşite, neplânse. Cu timpul, lacrimile izbucnesc din adânc şi omul îşi permite să plângă.

     Prin urmare, biserica, religiozitatea îl apropie pe om de propriile sale sentimente, îl ajută să-şi asume propriile emoții, oricare ar fi acestea. Dacă vine să se roage, aprinde o lumânare, iar în ochii săi se întrevăd lacrimi – este foarte bine. Să plângă. Poate că nici nu ştie exact din ce motiv plânge, dar această descătuşare va fi spre binele său, oricum.

     Unii spun, mai ales, la înmormântare: "Nu plânge. Nu trebuie să plângi!". Nu! Omul trebuie lăsat să plângă. Lacrimile nu curg la infinit. Plânsetele sau suspinele nestăvilite nu trebuie încurajate însă, pentru că se transformă în accese de isterie. Puteți ajuta puţin persoana îndurerată să se calmeze: daţi-i un pahar cu apă sau picături de valeriană. În cazul isteriei există două metode foarte simple: respirați profund și clipiţi des. Atunci când criza de isterie se repetă, adresaţi-vă specialistului.

     Pentru că v-aţi referit la clipitul din ochi, la ce ne ajută aceasta în momentele dificile?

    Atunci când clipeşti, imaginea negativă se abate din câmpul vizual. Dacă ne amintim ceva tragic din viața noastră şi clipim intenţionat, imaginea se dizolvă oarecum. Este un truc simplu care ajută.

      Acest interviu va fi citit și de persoanele care nu au legătură cu viaţa Bisericii. Cum le putem explica faptul că acolo vor afla ajutor? La urma urmei, omul depărtat de religie nu știe ce poate să facă în biserică, iar noi totuşi îl îndrumăm să meargă şi să plângă acolo.

     Nu i-aș spune acestui om niciodată: "Du-te". I-aş spune doar: "Ai putea să vii, dacă vrei". Religiozitatea este o călătorie spre interior, spre sine. Venind în biserică, te cobori în adâncurile tale. Biserica este simbolul sufletului. Coborând în adâncul tău, poţi întâlni durere, te poţi găsi pe sine – cel rănit, dar şi pe Acela Care poate să te vindece, să te mângâie şi să te lumineze – pe Dumnezeu. O poţi face. Depinde de tine să-ţi doreşti aceasta. Religiozitatea reprezintă profunzime. Ea nu se menţine la suprafața vieții.

      Este o explicaţie cu tentă filosofică, dar ce ne puteţi sugera la nivel practic?

    Nu cred că există persoană în Rusia care să nu fi înţeles, prin intermediul artei sau literaturii, faptul că Biserica Ortodoxă este adânc înrădăcinată în cultura și viața țării sale. Nu are nevoie de multe explicaţii, ca să înţeleagă ce va întâlni acolo. Întâi să vină, apoi se va vedea. Dacă va alege să asculte Liturghia, o va asculta. Dacă va hotărî să se reîntoarcă vreodată – o va face şi pe asta. E posibil să fie interesat de anumite lucruri pe care le va vedea în biserică, să se apropie de preot, să întrebe...

    Când un om păşeşte pe o cale, nimeni nu ştie cât de departe va ajunge decât Unul Dumnezeu. În prezent, acest drum este facilitat de prezenţa literaturii ortodoxe. Poate că vreun titlu va atrage atenţia sa, şi va căuta răspunsurile acolo. E posibil ca vreo rugăciune sau cântare pe care le va auzi în biserică să fie în ton cu simţămintele sale. Nu se știe. E de-ajuns să-i spunem: "Tu poti face aceasta”...

    Probabil, nu e de-ajuns ca persoana să plângă în biserică, fără să-şi amintească sursa durerii sale... Cred că e nevoie de ceva mai mult şi anume: să-şi amintească evenimentul în sine.

        Da, nu e de-ajuns, dar omul nu trebuie oprit din plâns. 
      Este foarte bine ca supraviețuitorul abuzului să se poată confesa cuiva - unei rude sau unui prieten care știe să asculte. În această situaţie, persoana nu este lipsită de ajutor. Desigur, femeilor le este mai uşor în acest sens decât bărbaților: ele știu să-şi exprime durerea, să o împărtășească, ceea ce reprezintă un mare plus. Barbaţilor le este mult mai dificil să o facă. Bărbatul depăşeşte mai greu o traumă, pentru că în cultura modernă, care e în întregime feminină, el nu-şi află locul. El nu poate să plângă, nu are dreptul să fie fricos şi se confruntă cu o mulţime de interdicţii. De regulă, el este în stare să-şi exprime emoţiile numai când e beat.

    Suntem educați de mici că un bărbat nu trebuie să-şi exprime emoţiile, pentru că aceasta reprezintă o dovadă a lipsei de „bărbăţie”. Prin urmare, e esenţial să ajutăm bărbaţii să-şi depăşească trauma şi durerea. Să-i informăm că şi ei pot plânge, că e firesc să o facă, pentru că e un semn al puterii. Să le spunem că şi ei pot să-şi deschidă inima pentru dragoste, afectiune, grijă – pentru toate sentimentele pe care le au. Acest moment este foarte important.  
     Mai mult de atât: cultura modernă a depăşirii traumei este cultura educației inteligenţei emoționale, iar bărbaţii au mare nevoie de ea. Conform statisticilor, în ţara noastră bărbaţii mor precoce. La atingerea vârstei de 45 de ani, femeile sunt cu 10% mai numeroase decât bărbații. Aceasta denotă faptul că, începând cu vârsta de 45 de ani, bărbaţii mor mai frecvent decât femeile. Motivele morţii premature sunt bolile cardiace, accidentul vascular cerebral, atacul de cord - toate acestea fiind rezultatul unor tensiuni emoţionale puternice. Femeile îşi deplâng durerea, o împărtăşesc altora, pe când bărbaţii şi-o înneacă în alcool - unicul refugiu permis şi aprobat social, în viziunea lor.

      E important să se ştie, de altfel, că emoțiile trăite sub influența alcoolului nu sunt reale. Prin urmare, lacrimile vărsate "la pahar" printre picături de votcă, nu ajută. Aceasta nu este expresia unei vieți emoționale adecvate şi nu poate să ușureze viaţa persoanei. Dimpotrivă, atunci când omul se trezeşte și îşi amintește cum a plâns la beţie, el simte doar dezamăgire, rușine și vinovăție. Nu este nimic bun în aceasta. Numai lacrimile la trezie sunt reale şi denotă o emoţie serioasă...

      Cum poate să ajute o asemenea "destindere"?

     Situaţional. În primele cinci minute, atât cât alcoolul are influenţă asupra persoanei, o scuteşte de stresul emoțional, dar după câteva ore, ea revine pe acelaşi traseu. Intoxicația cu alcool ucide organismul persoanei. Alcoolul nu este o opțiune, ci o sabie cu două tăişuri. În primul rând, el nu te scapă de stresul emoţional, nici nu permite persoanei să-şi trăiască emoțiile la modul serios şi în conştienţă de sine, iar în al doilea rând – poate provoca moartea prin alcoolism. Prin urmare, nu e bun de nimic.

     Dar ce ajută, totuşi? Cântecul şi dansul. Obiceiul acesta a încetat, practic, în ţara noastră. Prin anii '60, copil fiind, îmi amintesc cum se cânta de sărbători în jurul mesei. Iar în curţile oamenilor, de sărbători sau duminicile, se auzeau pe la geamuri voci intonând cântece. Acum, când se adună lumea de sărbători, se cântă și se dansează foarte puțin. Dansul tinerilor de azi în discoteci nu este dans, pentru că satisface o funcție psihologică diferită. Bine că avem în ţara noastră muzica barzilor, care are un rol terapeutic extraordinar pentru cei care o cântă sau o ascultă.

     Are vreo importanţă genul de muzică pe care îl asculţi sau stilul de dans pe care îl practici?

      Preferabile sunt, desigur, horele, dansurile tradiţionale sau clasice. Dansurile clasice sunt minunate şi cele mai indicate în scopul exprimării emoţiilor... Le recomand cu încredere bărbaţilor să meargă la cursuri de dans clasic împreună cu soția sau prietena. Aceasta este o modalitate excelentă de exprimare a emoțiilor, mai potrivită decât consumul de băuturi alcoolice.

       Ce gen de muzică recomandaţi?

      Esenţial este ca muzica sau cântecele să exprime emoții şi trăiri. Fără îndoială, cuvintele și melodia sunt importante. Există o mare varietate, deci omul are de unde să aleagă. E bine ca el să-și poată exprima emoțiile prin aceste cântece.

       Dansul este o categorie mai apropiată de sport. Poate fi şi sportul util în acest scop?

     Poate că pe unii sportul îi ajută, dar este mai sărac emoțional. El ne permite să ne exprimăm starea emoțională prin corp. Totuşi, dansul oferă o perspectivă mai complexă decât sportul în acest sens.

      Art-terapia sau terapia prin artă funcţionează cu succes pentru cei care o practică. Este un domeniu care se dezvoltă foarte rapid în psihoterapie şi ajută inclusiv la depășirea problemelor emoționale vechi. În acest sens, este utilă şi arta dramatică - atunci când oamenii joacă în teatrele de amatori, pun spectacole în scenă etc.

       Prin urmare, actorii profesioniști ar trebui să fie oameni foarte echilibraţi psihic.

     M-am referit, de fapt, la teatrul de amatori, nu la cel profesionist. În arta dramatică profesională, legile sunt complet diferite. Atunci când oamenii joacă teatru pentru o dispoziţie mai bună, dorind să-şi exprime traumele sau durerile, aceasta îi ajută foarte mult să le depăşească.

      Aţi menţionat tot ce se poate face pe cont propriu, fără intervenţia psihologului?

     Se va pune accentul pe trăirea sau consumarea durerii până la capăt, şi nu  pe evadarea din calea ei. În cultura modernă, există un îndemn: "Nu pune la inimă, nu-ţi face griji, relaxează-te" etc. În acest fel, oamenii sunt încurajaţi să se adapteze, să evite, iar nu să-şi asume durerile, să le trăiască. Durerea nu poate fi evitată. Este mai util pentru o persoană să treacă prin propria durere, să o trăiască.

       Consider că în cultura modernă oamenii sunt încurajaţi să mimeze că le merge bine, că nu au probleme. Mai mult decât atât – să mimeze fericirea.

       Da. Inclusiv şi fericirea. Aceasta însemnând să-ţi ascunzi emoţiile, să nu le exprimi, să nu le exteriorizezi. Psihologic şi duhovniceşte vorbind, este un fapt foarte trist, pentru că oamenii ajung să se confrunte cu probleme psihologice din cauza minciunii. Te minţi pe sine, pe alţii, şi, în cele din urmă, – pe Dumnezeu! Tot ce ține de emoții false care determină o persoană să poarte măşti, îi vor complica viaţa.

     Ce putem face în acest caz? Când cineva se confruntă cu o problemă şi se simte nefericit, atunci să-şi exteriorizeze starea, să se plângă de necazul său tuturor?

      Nu se poate să-ţi „porţi” durerea peste tot, să te plângi mereu. Ca şi oricare altă emoție, durerea nu este durabilă, Durerea autentică este provizorie, trece şi atât. În cazul în care o menţii tu, atunci, într-adevăr, poate supravieţui o lungă perioadă de timp.

        Durerea poate fi provocată. Nedorind să scape de ea, unii oameni revin din nou și din nou la amintirea traumei. Dar aceasta este altă situație. În general, plânsul este eliberator, nu şi cel îndelungat. Dacă o persoană îşi trăieşte durerea până la capăt, ea se sfârşeşte.

      Cand o persoana se reîntoarce mereu la durerea sa, el o trăieşte cu adevărat sau trişează?

      E posibil să trişeze, în timp ce jocul poate fi sincer. Omul se forțează pe sine să se reîntoarcă la cele întâmplate.

      De fapt, îmi aminteşte de tehnica psihoterapeutică pe care ați menționat-o anterior. Conform ei, victima ar trebui să se elibereze de emoții negative...

       În cazul dat, victima se reîntoarce la durerea sa, nu pentru ca s-o trăiască până la capăt şi să se elibereze de ea, ci numai pentru a se afla în această stare de victimizare. Ea simte nevoia să-şi exprime mereu durerea, pentru că are un avantaj din asta. Este o dependență emoțională, la fel cu alcoolismul, dependența de droguri.

      Nu prea înțeleg ce legătură are aceasta cu afirmaţia dvs referitoare la importanţa vitală a exprimării sentimentelor? Dacă o persoană îşi exprimă constant sentimentele, de unde le ia mai târziu?

       Ea nu şi le exprimă, cât, de fapt, le readuce mereu în minte, le stârneşte intenţionat. Iată un exemplu. O mama ia fotografia fiului său decedat și începe să o mângăie: "Oh, dragul meu! Oh, bunul meu fiu!" Astfel, ea începe să-și reamintească, să-şi reproducă durerea pierderii fiului. Curând, aceasta devine o patimă, o dependenţă. În ceea ce priveşte violența, nu de puţine ori victimele abuzurilor doresc să retrăiască acele momente dureroase iar şi iar.

     Cum se explică aceasta?

     În cazul în care trauma nu este trăită în mod conştient, apare dorința de a reveni la ea, ca și cum ai vrea să o parcurgi din nou. Omul speră că, reactualizând situaţiile din trecut, va fi capabil să schimbe ceva. Este o iluzie însă: cu trecutul nu mai putem face nimic. Ne putem ajuta numai azi - aici și acum. Trecutul nu ne este accesibil.

   Vorbind despre evenimentul traumatic, oamenii îşi reproduc durerea, o retrăiesc, aceasta devenind hrana lor emoţională. Trauma este un sentiment acut care anihilează toate celelalte emoții. Omului i se pare că duce o viaţă intensă. El plânge deseori şi se „plimbă” în mod constant prin durere. Mai mult decât atât, el află în aceasta o mulțime de "avantaje secundare". Sunt atrase în acest joc, mai ales, persoanele predispuse la dependenţă, pentru că ele caută sistematic de ce sau de cine ar mai putea sa depindă. Durerea este, de asemenea, o modalitate de a deveni dependent. Dependenţa de alcool poate fi substituită cu dependenţa de durere.

     Este important să înțelegem că întrebarea: "De ce eu? De ce mi s-a întâmplat tocmai mie acest lucru?" nu-şi are rostul. În plus, o acţiune materializată nu are răspuns la întrebarea "de ce?". Atunci când o persoană acceptă cu umilință situaţiile din trecut, el aprobă voia lui Dumnezeu, după care totul devine mai ușor, pentru că nu opune rezistenţă, nu se luptă cu această voinţă. Dacă o persoană nu le admite și spune: "De ce mi s-au întâmplat toate acestea?", e ca şi cum ar încerca să-L oprească pe Dumnezeu, să-L înşface de braţ, să-L scuture şi să zică: "De ce? Pentru ce? De ce mie?". Dacă ne acceptăm trecutul aşa cum a fost, nu mai contează „de ce” a fost.

     Cum putem depăşi o traumă foarte veche? Sau nu există nici o şansă în acest sens?

    Trauma poate fi depăşită oricând. Graţie acestui fapt, ea va înceta să rănească și să aibă un efect distructiv asupra comportamentului și vieții omului. E absolut indispensabil să ajutăm persoana traumată imediat ce a cerut ajutorul. Oricât de „veche” ar fi trauma, ea trebuie şi poate fi remediată.

Text tradus de Mariana Caşu după articolul Kul'tura perezhivaniya travmy

Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus

Sursa: http://www.vetkaivi.ru