Dezvoltarea personală m-a dezvăţat să fiu o victimă

Istoria Anastasiei, 19 ani

2012 – compiuterul, depresia, hărţuirea, casa, şcoala, zecile de pastile înghiţite, mama care plânge şi îmi dă multă apă, ca să nu mă intoxic.

2016 – prieteni, hobby-uri, petreceri, sport, o nouă iubire, emoţii pozitive, dezvoltare personală.

De curând, după ce am privit pozele din albumul meu virtual, am observat cât de mult s-a schimbat viaţa mea în ultimii patru ani. Nu-mi vine să cred...

În anul 2012, am creat un dosar cu numele „Album” în compiuterul meu vechi şi uzat unde am salvat primele mele fotografii (în prezent, sunt mai mult de 3000).

Anul 2012 a fost cel mai groaznic din viaţa mea. Simţeam că mă sufoc (nu pot să exprim exact stările mele de atunci). Când îmi vedeam chipul în oglindă, în vitrinele magazinelor, sau pe sticla automobilelor, mi se învârtea numai un singur gând în minte: „Cât de mult mă urăsc! Îmi urăsc viaţa! E viaţa unei persoane ratate!!!” Aveam de ce să mă urăsc: eram supraponderală, aveam o piele neîngrijită, nu aveam prieteni (mă izolasem social – e mai rău decât moartea), nu aveam nici un hobby, nici o ocupaţie interesantă (eram foarte plictisitoare). Compiuterul era totul pentru mine, el era surogatul vieţii mele. Nu ieşeam cu lunile din casă. În concluzie, am ajuns să sufăr de ameţeli, până când tatăl meu a dus acel compiuter blestemat din casă. Din acest motiv, devenisem isterică şi de necontrolat.

La şcoală, lucrurile mergeau şi mai rău. Unii profesori şi colegi îmi aminteau zilnic că sunt o nulitate, o neisprăvită, insultându-mă în toate modurile. Eu nu mă simţeam fată în acea perioadă: fetele nu sunt lovite în burtă şi filmate cu telefonul în timp ce se chircesc de durere (în final, aceste filmuleţe au fost expediate tuturor colegilor de clasă şi altor elevi din şcoală spre umilirea mea definitivă), hainele lor nu sunt aruncate în băltoace şi nu sunt trase de păr în văzul tuturor. După ce am citit foarte multă literatură despre cruzimea copiilor, mi-am dat seama că mulţi dintre ei nu-şi dau seama ce fac în adolescenţă. Sunt şi copii-excepţii, mai bine-zis, copii sadici. Ei au satisfacţie atunci când îi umilesc pe alţii. Am avut un asemenea coleg de şcoală, iar grimasa lui mă bântuie până în prezent în cele mai urâte vise şi nu ştiu dacă voi putea să scap vreodată. Să revenim totuşi la subiect.

După vizualizarea pozelor din album, eram şi mai mâhnită la vederea chipului şi a înfăţişării mele. Mintea mea se agăţa de un clenci care nu-mi permitea să mă dezvolt. Trebuia să schimb ceva de urgenţă. DAR CE ANUME? Poate că viaţa sau modul de gândire...

Am eliminat din mapele mele toate filmele şi serialele nocive. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală! La coş cu modul meu de viaţă sedentar! Am început să fac plimbări dese şi nu-mi era frică să cunosc oameni noi. Colegii de şcoală se înşelaseră în privinţa mea: au descoperit că pot fi interesantă şi atrăgătoare.

Trebuia să-mi schimb neapărat condiţia fizică. Eram o „gogoaşă rotundă”, aveam un ten acneic şi mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele (de ce să merg la cumpărături dacă acest lucru nu-mi aducea nici satisfacţie, nici schimbare?) În decursul a patru ani, am slăbit cincisprezece kilograme, am început să am grijă de mine, mi-am schimbat culoarea părului şi vestimentaţia. Pe toate acestea le-am studiat de la zero.

Cel mai dificil lucru este să-ţi schimbi caracterul, dar e posibil cu un efort constant. Izolarea socială este atât de distrugătoare, încât omul nu poate discuta nici măcar cu un negustor de tarabă. Puteam vorbi deschis doar în familie, pentru că străinii nu auzeau din gura mea decât nişte bolmojeli. Cărţile, filmele, adaptarea treptată, prietenii noi – toate acestea m-au salvat. În câţiva ani, m-am schimbat foarte mult. Astăzi, eu dansez, recit versuri în public, pictez, râd din toată inima la glume şi ies cu un tânăr simpatic. Actualmente, îmi vine foarte greu să mă înţeleg pe mine, cea de pe vremuri, când nu puteam să vorbesc aproape cu nimeni!

Sportul mi-a schimbat foarte mult viaţa. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai sănătoasă. Desenez şi pictez excelent, iar acum planific să realizez portrete la comandă. Poezie. Lectură. Istorie. Studiaţi, instruiţi-vă! Nu staţi niciodată pe loc!

Datorită noilor mele hobby-uri, am reuşit să susţin cu bine examenele şi să fiu admisă la facultate pe specializarea care mă inspiră. Astfel, m-am mutat din mica mea localitate într-un oraş frumos şi plin de tineri.

Nu vă fie frică să vă schimbaţi, să fiţi activi! Orice pas, oricât de mic, vă apropie de obiectivul vostru. Psihologii mi-au spus că am lacune în dezvoltare şi nu voi putea deveni un om normal. Foştii colegi mă numeau „tâmpită, gunoi, ratată”. Şi ştiţi ce? Eu am puterea să le zâmbesc în faţă, pentru că în prezent sunt copleşită de fericire. Ura a dispărut demult şi eu am încredinţat Universului toate acele gunoaie.

 Să-ţi aminteşti mereu de faptul că în tine este un loc la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Acolo se află sufletul tău! 

Traducere după ©Dmitry Semenik

Ce faci când nu mai vrei să trăiești - Dmitry Semenik

Vă recomand din inimă să citiți cartea "Ce faci când nu mai vrei să trăiești" de Semenik Dmitry - un psiholog ortodox dedicat si foarte talentat. La această traducere am muncit cu drag și vreau să vă spun că a meritat. Autorul a reuşit să îngemăneze experienţa Sfinţilor Părinţi cu aceea a psihologilor ortodocşi contemporani într-o formă actuală și accesibilă tuturor. Chiar dacă aveți dragoste de viață și sunteți bine și realizat în toate privințele, veți descoperi în această carte ceva mai mult decât ceea ce cunoașteți deja, și anume cum vă puteți îmbunătăți perspectivele și viziunea asupra vieții personale. Iar după ce veţi citi cartea, o puteți dărui altcuiva și, astfel, veți înmulți binele care se va întoarce la voi într-o zi.

 

Un fragment:

"Adesea auzim acestea: „De ce alţii au bani (apartament, maşină, o soţie bună, o vilă frumoasă… etc.), iar eu nu am nimic? De ce s‑a născut cutare într‑o familie bogată şi părinţii îl întreţin până la patruzeci de ani, iar eu sunt nevoit să lucrez pentru câțiva bănuţi de la şaisprezece ani?” Întrebare: de ce consideraţi că trebuie să avem condiţii de viaţă egale? În război, fiecare detaşament are operaţiunea sa, şi orice ostaş din acest detaşament are misiunea sa: unul se luptă pe front, altul conduce maşinile de luptă, următorul are grijă de copiii unui teritoriu ocupat de inamic, îndurând foamea. Cui îi este mai uşor? Îmi veţi spune: ce întrebare este aceasta? Cine se mai gândeşte la aceasta pe timp de război? Într‑adevăr, în război nu ai timp să te gândeşti la fleacuri. Fiecare îşi cunoaşte misiunea şi se străduieşte s‑o ducă până la capăt, conştientizând că investeşte măcar puţin pentru victoria comună. Numai trădătorii şi fricoşii se întreabă: „De ce trebuie să sap şanţuri în linia întâi, iar fostul meu coleg, Vasile, se odihneşte la comandament, la căldurică?” Ceilalţi, care nu sunt trădători şi nici fricoşi, înţeleg foarte bine că fără disciplină este imposibil să câştigi în război şi numai comandantul hotărăşte care sunt sarcinile fiecărui soldat. Nu e treaba soldatului să decidă cât de corect este un comandant de război. E absurd, de asemenea, să gândeşti cine a investit mai mult în victorie: soldatul din linia întâi a frontului sau ţăranul care a semănat grâu pentru pâine, ca să aibă ostaşii ce să mănânce. Se completează reciproc. În viaţa noastră, ne luptăm contra răului ca în război: fiecare îşi are locul său unde se poate lupta cu duşmanul. Cu cât fiecare dintre noi îşi preschimbă sufletul, biruind răul şi înnobilându‑şi micul anturaj, cu atât mai minunată, mai bună şi mai luminoasă devine lumea. Aceasta presupune cultivarea dragostei în suflet, dorința comună pentru biruinţa răului din viaţa noastră; în această luptă i s‑a dat fiecărui om propria sarcină pe care să o poată îndeplini. Omul nu va primi nimic peste puterile sale". 

Dmitry Semenik, Ce faci când nu mai vrei să trăiești, Editura Sophia, 2018

Angajaţii