Dezvoltarea personală m-a dezvăţat să fiu o victimă

Istoria Anastasiei, 19 ani

2012 – compiuterul, depresia, hărţuirea, casa, şcoala, zecile de pastile înghiţite, mama care plânge şi îmi dă multă apă, ca să nu mă intoxic.

2016 – prieteni, hobby-uri, petreceri, sport, o nouă iubire, emoţii pozitive, dezvoltare personală.

De curând, după ce am privit pozele din albumul meu virtual, am observat cât de mult s-a schimbat viaţa mea în ultimii patru ani. Nu-mi vine să cred...

În anul 2012, am creat un dosar cu numele „Album” în compiuterul meu vechi şi uzat unde am salvat primele mele fotografii (în prezent, sunt mai mult de 3000).

Anul 2012 a fost cel mai groaznic din viaţa mea. Simţeam că mă sufoc (nu pot să exprim exact stările mele de atunci). Când îmi vedeam chipul în oglindă, în vitrinele magazinelor, sau pe sticla automobilelor, mi se învârtea numai un singur gând în minte: „Cât de mult mă urăsc! Îmi urăsc viaţa! E viaţa unei persoane ratate!!!” Aveam de ce să mă urăsc: eram supraponderală, aveam o piele neîngrijită, nu aveam prieteni (mă izolasem social – e mai rău decât moartea), nu aveam nici un hobby, nici o ocupaţie interesantă (eram foarte plictisitoare). Compiuterul era totul pentru mine, el era surogatul vieţii mele. Nu ieşeam cu lunile din casă. În concluzie, am ajuns să sufăr de ameţeli, până când tatăl meu a dus acel compiuter blestemat din casă. Din acest motiv, devenisem isterică şi de necontrolat.

La şcoală, lucrurile mergeau şi mai rău. Unii profesori şi colegi îmi aminteau zilnic că sunt o nulitate, o neisprăvită, insultându-mă în toate modurile. Eu nu mă simţeam fată în acea perioadă: fetele nu sunt lovite în burtă şi filmate cu telefonul în timp ce se chircesc de durere (în final, aceste filmuleţe au fost expediate tuturor colegilor de clasă şi altor elevi din şcoală spre umilirea mea definitivă), hainele lor nu sunt aruncate în băltoace şi nu sunt trase de păr în văzul tuturor. După ce am citit foarte multă literatură despre cruzimea copiilor, mi-am dat seama că mulţi dintre ei nu-şi dau seama ce fac în adolescenţă. Sunt şi copii-excepţii, mai bine-zis, copii sadici. Ei au satisfacţie atunci când îi umilesc pe alţii. Am avut un asemenea coleg de şcoală, iar grimasa lui mă bântuie până în prezent în cele mai urâte vise şi nu ştiu dacă voi putea să scap vreodată. Să revenim totuşi la subiect.

După vizualizarea pozelor din album, eram şi mai mâhnită la vederea chipului şi a înfăţişării mele. Mintea mea se agăţa de un clenci care nu-mi permitea să mă dezvolt. Trebuia să schimb ceva de urgenţă. DAR CE ANUME? Poate că viaţa sau modul de gândire...

Am eliminat din mapele mele toate filmele şi serialele nocive. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală! La coş cu modul meu de viaţă sedentar! Am început să fac plimbări dese şi nu-mi era frică să cunosc oameni noi. Colegii de şcoală se înşelaseră în privinţa mea: au descoperit că pot fi interesantă şi atrăgătoare.

Trebuia să-mi schimb neapărat condiţia fizică. Eram o „gogoaşă rotundă”, aveam un ten acneic şi mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele (de ce să merg la cumpărături dacă acest lucru nu-mi aducea nici satisfacţie, nici schimbare?) În decursul a patru ani, am slăbit cincisprezece kilograme, am început să am grijă de mine, mi-am schimbat culoarea părului şi vestimentaţia. Pe toate acestea le-am studiat de la zero.

Cel mai dificil lucru este să-ţi schimbi caracterul, dar e posibil cu un efort constant. Izolarea socială este atât de distrugătoare, încât omul nu poate discuta nici măcar cu un negustor de tarabă. Puteam vorbi deschis doar în familie, pentru că străinii nu auzeau din gura mea decât nişte bolmojeli. Cărţile, filmele, adaptarea treptată, prietenii noi – toate acestea m-au salvat. În câţiva ani, m-am schimbat foarte mult. Astăzi, eu dansez, recit versuri în public, pictez, râd din toată inima la glume şi ies cu un tânăr simpatic. Actualmente, îmi vine foarte greu să mă înţeleg pe mine, cea de pe vremuri, când nu puteam să vorbesc aproape cu nimeni!

Sportul mi-a schimbat foarte mult viaţa. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai sănătoasă. Desenez şi pictez excelent, iar acum planific să realizez portrete la comandă. Poezie. Lectură. Istorie. Studiaţi, instruiţi-vă! Nu staţi niciodată pe loc!

Datorită noilor mele hobby-uri, am reuşit să susţin cu bine examenele şi să fiu admisă la facultate pe specializarea care mă inspiră. Astfel, m-am mutat din mica mea localitate într-un oraş frumos şi plin de tineri.

Nu vă fie frică să vă schimbaţi, să fiţi activi! Orice pas, oricât de mic, vă apropie de obiectivul vostru. Psihologii mi-au spus că am lacune în dezvoltare şi nu voi putea deveni un om normal. Foştii colegi mă numeau „tâmpită, gunoi, ratată”. Şi ştiţi ce? Eu am puterea să le zâmbesc în faţă, pentru că în prezent sunt copleşită de fericire. Ura a dispărut demult şi eu am încredinţat Universului toate acele gunoaie.

 Să-ţi aminteşti mereu de faptul că în tine este un loc la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Acolo se află sufletul tău! 

Traducere după ©Dmitry Semenik