19 aprilie 2018

Dezvoltarea personală m-a dezvăţat să fiu o victimă


Istoria Anastasiei, 19 ani

2012 – compiuterul, depresia, hărţuirea, casa, şcoala, zecile de pastile înghiţite, mama care plânge şi îmi dă multă apă, ca să nu mă intoxic.
2016 – prieteni, hobby-uri, petreceri, sport, o nouă iubire, emoţii pozitive, dezvoltare personală.
De curând, după ce am privit pozele din albumul meu virtual, am observat cât de mult s-a schimbat viaţa mea în ultimii patru ani. Nu-mi vine să cred...
În anul 2012, am creat un dosar cu numele „Album” în compiuterul meu vechi şi uzat unde am salvat primele mele fotografii (în prezent, sunt mai mult de 3000).
Anul 2012 a fost cel mai groaznic din viaţa mea. Simţeam că mă sufoc (nu pot să exprim exact stările mele de atunci). Când îmi vedeam chipul în oglindă, în vitrinele magazinelor, sau pe sticla automobilelor, mi se învârtea numai un singur gând în minte: „Cât de mult mă urăsc! Îmi urăsc viaţa! E viaţa unei persoane ratate!!!” Aveam de ce să mă urăsc: eram supraponderală, aveam o piele neîngrijită, nu aveam prieteni (mă izolasem social – e mai rău decât moartea), nu aveam nici un hobby, nici o ocupaţie interesantă (eram foarte plictisitoare). Compiuterul era totul pentru mine, el era surogatul vieţii mele. Nu ieşeam cu lunile din casă. În concluzie, am ajuns să sufăr de ameţeli, până când tatăl meu a dus acel compiuter blestemat din casă. Din acest motiv, devenisem isterică şi de necontrolat.
La şcoală, lucrurile mergeau şi mai rău. Unii profesori şi colegi îmi aminteau zilnic că sunt o nulitate, o neisprăvită, insultându-mă în toate modurile. Eu nu mă simţeam fată în acea perioadă: fetele nu sunt lovite în burtă şi filmate cu telefonul în timp ce se chircesc de durere (în final, aceste filmuleţe au fost expediate tuturor colegilor de clasă şi altor elevi din şcoală spre umilirea mea definitivă), hainele lor nu sunt aruncate în băltoace şi nu sunt trase de păr în văzul tuturor. După ce am citit foarte multă literatură despre cruzimea copiilor, mi-am dat seama că mulţi dintre ei nu-şi dau seama ce fac în adolescenţă. Sunt şi copii-excepţii, mai bine-zis, copii sadici. Ei au satisfacţie atunci când îi umilesc pe alţii. Am avut un asemenea coleg de şcoală, iar grimasa lui mă bântuie până în prezent în cele mai urâte vise şi nu ştiu dacă voi putea să scap vreodată. Să revenim totuşi la subiect.
După vizualizarea pozelor din album, eram şi mai mâhnită la vederea chipului şi a înfăţişării mele. Mintea mea se agăţa de un clenci care nu-mi permitea să mă dezvolt. Trebuia să schimb ceva de urgenţă. DAR CE ANUME? Poate că viaţa sau modul de gândire...
Am eliminat din mapele mele toate filmele şi serialele nocive. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală! La coş cu modul meu de viaţă sedentar! Am început să fac plimbări dese şi nu-mi era frică să cunosc oameni noi. Colegii de şcoală se înşelaseră în privinţa mea: au descoperit că pot fi interesantă şi atrăgătoare.
Trebuia să-mi schimb neapărat condiţia fizică. Eram o „gogoaşă rotundă”, aveam un ten acneic şi mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele (de ce să merg la cumpărături dacă acest lucru nu-mi aducea nici satisfacţie, nici schimbare?) În decursul a patru ani, am slăbit cincisprezece kilograme, am început să am grijă de mine, mi-am schimbat culoarea părului şi vestimentaţia. Pe toate acestea le-am studiat de la zero.
Cel mai dificil lucru este să-ţi schimbi caracterul, dar e posibil cu un efort constant. Izolarea socială este atât de distrugătoare, încât omul nu poate discuta nici măcar cu un negustor de tarabă. Puteam vorbi deschis doar în familie, pentru că străinii nu auzeau din gura mea decât nişte bolmojeli. Cărţile, filmele, adaptarea treptată, prietenii noi – toate acestea m-au salvat. În câţiva ani, m-am schimbat foarte mult. Astăzi, eu dansez, recit versuri în public, pictez, râd din toată inima la glume şi ies cu un tânăr simpatic. Actualmente, îmi vine foarte greu să mă înţeleg pe mine, cea de pe vremuri, când nu puteam să vorbesc aproape cu nimeni!
Sportul mi-a schimbat foarte mult viaţa. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai sănătoasă. Desenez şi pictez excelent, iar acum planific să realizez portrete la comandă. Poezie. Lectură. Istorie. Studiaţi, instruiţi-vă! Nu staţi niciodată pe loc!
Datorită noilor mele hobby-uri, am reuşit să susţin cu bine examenele şi să fiu admisă la facultate pe specializarea care mă inspiră. Astfel, m-am mutat din mica mea localitate într-un oraş frumos şi plin de tineri.
Nu vă fie frică să vă schimbaţi, să fiţi activi! Orice pas, oricât de mic, vă apropie de obiectivul vostru. Psihologii mi-au spus că am lacune în dezvoltare şi nu voi putea deveni un om normal. Foştii colegi mă numeau „tâmpită, gunoi, ratată”. Şi ştiţi ce? Eu am puterea să le zâmbesc în faţă, pentru că în prezent sunt copleşită de fericire. Ura a dispărut demult şi eu am încredinţat Universului toate acele gunoaie.
 Să-ţi aminteşti mereu de faptul că în tine este un loc la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Acolo se află sufletul tău! 

Traducere după ©Dmitry Semenik

11 aprilie 2018

Ce faci când nu mai vrei să trăiești - Dmitry Semenik



Vă recomand din inimă să citiți cartea "Ce faci când nu mai vrei să trăiești" de Semenik Dmitry - un psiholog ortodox dedicat si foarte talentat. La această traducere am muncit cu drag și vreau să vă spun că a meritat. Autorul a reuşit să îngemăneze experienţa Sfinţilor Părinţi cu aceea a psihologilor ortodocşi contemporani într-o formă actuală și accesibilă tuturor. Chiar dacă aveți dragoste de viață și sunteți bine și realizat în toate privințele, veți descoperi în această carte ceva mai mult decât ceea ce cunoașteți deja, și anume cum vă puteți îmbunătăți perspectivele și viziunea asupra vieții personale. Iar după ce veţi citi cartea, o puteți dărui altcuiva și, astfel, veți înmulți binele care se va întoarce la voi într-o zi.

 

Un fragment:
"Adesea auzim acestea: „De ce alţii au bani (apartament, maşină, o soţie bună, o vilă frumoasă… etc.), iar eu nu am nimic? De ce s‑a născut cutare într‑o familie bogată şi părinţii îl întreţin până la patruzeci de ani, iar eu sunt nevoit să lucrez pentru câțiva bănuţi de la şaisprezece ani?” Întrebare: de ce consideraţi că trebuie să avem condiţii de viaţă egale? În război, fiecare detaşament are operaţiunea sa, şi orice ostaş din acest detaşament are misiunea sa: unul se luptă pe front, altul conduce maşinile de luptă, următorul are grijă de copiii unui teritoriu ocupat de inamic, îndurând foamea. Cui îi este mai uşor? Îmi veţi spune: ce întrebare este aceasta? Cine se mai gândeşte la aceasta pe timp de război? Într‑adevăr, în război nu ai timp să te gândeşti la fleacuri. Fiecare îşi cunoaşte misiunea şi se străduieşte s‑o ducă până la capăt, conştientizând că investeşte măcar puţin pentru victoria comună. Numai trădătorii şi fricoşii se întreabă: „De ce trebuie să sap şanţuri în linia întâi, iar fostul meu coleg, Vasile, se odihneşte la comandament, la căldurică?” Ceilalţi, care nu sunt trădători şi nici fricoşi, înţeleg foarte bine că fără disciplină este imposibil să câştigi în război şi numai comandantul hotărăşte care sunt sarcinile fiecărui soldat. Nu e treaba soldatului să decidă cât de corect este un comandant de război. E absurd, de asemenea, să gândeşti cine a investit mai mult în victorie: soldatul din linia întâi a frontului sau ţăranul care a semănat grâu pentru pâine, ca să aibă ostaşii ce să mănânce. Se completează reciproc. În viaţa noastră, ne luptăm contra răului ca în război: fiecare îşi are locul său unde se poate lupta cu duşmanul. Cu cât fiecare dintre noi îşi preschimbă sufletul, biruind răul şi înnobilându‑şi micul anturaj, cu atât mai minunată, mai bună şi mai luminoasă devine lumea. Aceasta presupune cultivarea dragostei în suflet, dorința comună pentru biruinţa răului din viaţa noastră; în această luptă i s‑a dat fiecărui om propria sarcină pe care să o poată îndeplini. Omul nu va primi nimic peste puterile sale". 

Dmitry Semenik, Ce faci când nu mai vrei să trăiești, Editura Sophia, 2018

20 septembrie 2017

Rugăciune pentru vindecarea rănilor produse de moștenirile grele



Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, miluiește-mă, iartă-mă, dăruiește-mi pocăință.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-i pe toți cei din neamul meu, pe părinții mei, pe bunicii mei, pe străbunicii mei, pe toți strămoșii mei. Le mulțumesc, Doamne, pentru darul vieții și accept tot ce viața lor a pus în sângele lor și prin asta în sângele meu. Primesc această moștenire – a lor și a celor care ne-au făcut rău și astfel au intrat în neamul nostru.
Miluiește-i pe cei cărora noi le-am făcut rău, pentru că și ei au intrat în felul acesta în neamul nostru. Iartă-ne, Doamne, iartă-ne pentru crime, trădări, minciuni, violuri, incesturi și pentru toate celelalte păcate grele pe care le-am făcut eu și neamul meu, eu și toți cei a căror viață se află în sângele meu, în viața mea. 
Le mulțumesc, Doamne, pentru că au transmis viața așa cum au putut până la mine. Primesc tot ce curge sau a curs în sângele lor și a ajuns până la mine. Acum îmi aparține. Îmi aparține firea acesta bolnavă, îmi aparține boala, dar nu îmi aparține comportamentul pe care aceste boli, aceste traume ni-l provoacă atunci când suntem fără Tine.
Dăruiește-mi, Doamne, pocăință ca să nu mă lepăd de moștenire și nici de strămoșii mei, ci să mă lepăd de atitudinea lor, de comportamentul lor, prin care, încercând să fugă de durere, de rușine, de frică, au ales ascundere, minciună și nu au alergat la mila Ta ca să-i vindeci, ca să ne vindeci.
Doamne, dăruiește-mi ca nimic din ceea ce am primit să nu mă despartă de Tine (Sfântul Teoharie). Doamne, vreau asta, doresc din toată inima. Tu știi că vreau din toată inima, dar putere nu am. Așa că Te rog: dă-mi putere ori de câte ori Te strig, ca să nu ascult de tiparele și de programele automate pe care le-am primit odată cu bolile firii de la ai mei. 
Le mulțumesc, Doamne. Dăruiește-mi să-i iubesc și să-i cinstesc. Și cred că nu există cinste mai adecvată decât asumarea fără judecată, fără împotrivire, fără condamnare a tot ceea ce mi-au transmis. În felul acesta îi cinstesc pe ei ca persoane pentru că au făcut ce au putut, mai ales că au avut încredere în Tine, în mila Ta și în mine, urmașul lor, că vom lucra la vindecarea acestor boli.
Da, Doamne, vreau să mă vindec, vreau să fac în toate voia Ta. Și viața mea a fost grea, nefericită și plină de păcate și nu doar din cauza acestor moșteniri și nici măcar a influențelor lumii acesteia pe care eu am iubit-o, în care m-am integrat sau am încercat să mă integrez. Și de acestea, Doamne, iartă-mă. Iată sunt ani de când mă rog, mă pocăiesc și mă lepăd de aceste influențe și totuși viața mea continuă să se umple uneori de comportamente care nu sunt ale mele.
Cu ajutorul Sfinților Tăi, Doamne, al Părinților Tăi, care au dobândit Duhul Sfânt și discernământ, am descoperit că această oprire, această împotmolire este lucrarea vrăjmașului. Doamne, Iisuse Hristoase, eu am trăit și m-am purtat de parcă vrăjmașul ar fi o realitate impersonală și undeva în afara noastră. Acum, Doamne, cu rugăciunile părinților noștri, ale sfinților tăi, mi s-au deschis ochii și îmi dau seama cum, de fiecare dată când aceste tipare moștenite năvălesc în mine pentru a-mi dicta un comportament de supraviețuire, ei (vrăjmașii) vin cu ispite pe care eu nu le aud și nu le îndepărtez. Îmi sugerează că asta e viața, că responsabili sunt părinții, bunicii și strămoșii. Ei îmi sugerează că nu se poate ieși din această capcană, ei îmi sugerează că eu aș reuși dacă cei din jurul meu ar fi altfel decât cum sunt.
Doamne, recunosc în toate acestea lucrarea vrăjmașului nostru, diavolul, și vreau să-mi țin făgăduința de la Botez: să mă lepăd de satana și să mă unesc cu Tine. Nu știu, Doamne, cum să mă lepăd, dar știu cum să mă unesc cu Tine: să Te chem, să mă rog, să mă spovedesc amănunțit, să-mi asum partea mea și să fiu atent la tot ce mă desparte de pomenirea Numelui Tău, de tot ce mă desparte de Tine. Uneori sunt fleacuri (o pereche de papuci lăsată în altă parte decât trebuie), alteori sunt lucruri mai dureroase, dar toate, toate sunt lucrări ale vrăjmașului care urmăresc să rămân în robia tiparelor strămoșilor mei și mai ales să nu îmi pot împlini rugăciunea iubirii aproapelui. Și dacă nu iubesc pe aproapele, Doamne, este o iluzie și o minciună să îmi închipui că Te iubesc pe Tine.
Vreau să Te iubesc. Te doresc. Cu rugăciunile Sfântului Siluan și ale sfinților noștri, ale tuturor sfinților și ale Preacuratei Maicii Tale, ajută-mă să iau aminte la mine cum zice Sfântul Tău – Marele Vasile, și să nu ascult glasul ispititorului, orice condiții ar fi, mai ales în lucrurile mici, căci în lucrurile mari noi ne dăm seama că este lucrarea vrăjmașului, dar în cele mici ni se pare că nu e nimeni acolo, dar de fapt aceasta este legiunea cea de demoni care ne batjocoresc sufletul și ne amenință și ne primejduiesc mântuirea.
Miluiește-mă, Doamne, pe mine, pe toți cei din jurul meu, pe toți cei pe care îi văd, pe cei pe care îi aud, pe cei care mă întreabă ceva, pe cei pe care îi întreb, pe părintele meu duhovnic, pe frații și surorile mele și pe toți oamenii din lume, Doamne miluiește-i și mie dă-mi putere să mă lepăd de satana, de jugurile lui și să mă lipesc de Tine acum și așa să rămân în vecii vecilor. Amin.

16 august 2017

Teologia fără Dumnezeu nu este teologie



    Există un câmp minat pe care foarte puţini dintre noi îl observă şi care trece drept locaş de viaţă duhovnicească: teologia academică. Deşi ea poate sluji Biserica, este de fapt o sursă de pustiire sufletească a multor tineri. Adevărata teologie vine din cunoaşterea desăvârşită a rugăciunii şi nu se asociază cu aspiraţiile academice. Când teologia devine filosofia noastră, nu mai e nici o deosebire între noi şi păgâni. Devenim teribil de încrezuţi, frizând aroganţa, iar această atitudine se transformă într-un câmp minat care ne va distruge sufletul.

    Teolog adevărat este acela care, prin cunoaşterea desăvârşită a rugăciunii şi cultivarea smereniei, Îl află pe Dumnezeu pe cale noetică – adică Îl descoperă în inimă. Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Diavolul nu-i vânează pe cei pierduţi; el îi vânează pe cei care sunt aproape de Dumnezeu, pentru a lua de la ei încrederea în Dumnezeu; astfel, începe să-i îmbolnăvească de mândrie, logică lumească, diverse gânduri şi critici. Drept aceea, să nu avem încredere în minţile noastre logice! Să nu vă încredeţi niciodată în gândurile voastre lumeşti!”

   Aidoma teologului de tip academic, monahul care se consideră o autoritate în viaţa călugărească, fără să fi vieţuit sub ascultarea unui stareţ îmbunătăţit, nu ştie nimc despre călugărie – pentru că aceasta nu poate fi studiată de la distanţă, ci trebuie trăită într-o obşte, sub ascultare.

   Dobândirea inimii înfrânte şi smerite este miezul monahismului ortodox şi al teologiei; cel ce nu a dobândit-o nu va şti niciodată nimic. Sfântul Ioan Hrisostom îi avertiza pe cei care cercetau lucrurile dumnezeieşti fără a fi smeriţi: „Calea spre iad e pavată cu cranii de preoţi”. Nici unul dintre noi, preoţii, nu este imun în faţa ispitei de a considera că noi cunoaştem cele ale lui Dumnezeu – deşi, de fapt, s-ar putea să cunoaştem doar mândria care s-a înrădăcinat în noi în timpul cercetărilor efectuate pentru a ne realiza aspiraţiile de a-L descoperi pe căi academice. Să stăm cu fermitate de veghe la porţile sufletului şi să smulgem orice urmă de mândrie şi aroganţă care ar vrea să se furişeze înăuntrul nostru, pentru că numai atunci vom deveni teologi adevăraţi. Teologia fără Dumnezeu nu este teologie, ci filozofie. Monahismul fără lupte ascetice şi fără ascultare nu este nimic altceva decât un stil alternativ de viaţă.
 

Parintele Trifon, Dimineţi cu Dumnezeu, Editura Sophia, Bucureşti, p.146