11 ianuarie 2017

Dor de bunica





    Am compus această poezie în amintirea bunicii mele care m-a iubit si pe care o iubesc mult, chiar dacă nu mai este demult printre noi.

  

Stau la fereastră şi depăn anii
Cu fir de-argint, de aur fin
Aşa cum ninge azi, bunico,
Revăd pe chipul tău cuminte
Privirea lină şi-un cer senin.
Intru pe poartă, răvăşind
Zăpada curţii neatinsă,
Cu pas domol, pe înserat
La uşa casei tale bat,
Cum o făceau colindătorii,
Prin sat umblând la semănat.
Tu stai la sobă, aruncând
Un vreasc uscat, şi câteodată
Mai pui felii de pâine albă
Pe plită, încet, ca să se coacă.
Apoi, cu usturoi le ungi,
Şi îmi oferi cu duioşie
Iubirea ta ce mă străbate,
Când gust cu poftă din felie.
Zâmbind, mă-ntrebi:
- Aşa că-i bună?
Mă prinzi apoi şi mă săruţi,
Zulufii zăpăcind discret, 
Cum ai sufla o păpădie.
Ce taină-i asta, bunicuţo?
“Mâcuţă” te strigam noi toţi,
Căci dragoste aveai la fel:
Şi pentru fii îţi ajungea,
Îi copleşeai şi pe nepoţi.
N-ai vrut să spulberi bucuria,
Şi de necazul tău durut
La nimeni nu te-ai plans vreodată..
Doar te-ai rugat cum ai ştiut
În faţa Precistei pe Care
În odăiţă o păstrai
Şi cu prosop ţesut de tine
Cernitu-i chip acopereai.
De-atâtea ori, în miez de noapte,
Cu plapuma ne înveleai
Şi uşurel spre căndeluţă,
Păşind tiptil te strecurai.
Şi când credeai că noi, nepoţii
Buştean cu toţi am adormit,
Tu Crezul îl rosteai în şoaptă
În faţa Celui Răstignit.
Iar slovele adânci, ţesute
În mintea mea se aşterneau,
Orice suspin şi multe lacrimi
Cu dor pe toţi ne străbăteau.
Şi chiar acum, când anii bat 
la poarta vieţii,
se duc pe rând,
eu mi-amintesc orice privire
şi n-am uitat nici un cuvânt.
Îţi mulţumesc, măicuţă bună
Ca pâinea dulce din cuptor,
M-ai miluit pentru o viaţă,
Şi dincolo de ea aş vrea
Să ne-ntâlnim la gura sobei,
troienile când or cădea.
Să-ţi spun că mama este bine,
Că tata este alb de-acum,
Şi că iubirea ta e vie:
În suflet o păstrez curat,
Că îmi ajunge pentru mine,
Şi altora, ca s-o împart.



Poezie de Mariana Caşu

30 noiembrie 2016

Îndrumări pentru spovedanie după stareţul Ioan Krestiankin





   Pentru că este postul Crăciunului şi mulţi dintre creştini se pregătesc pentru Sfânta Taină a Spovedaniei, cred că este potrivit îndemnul părintelui stareţ Ioan Krestiankin în acest sens.

 Iată ce spune părintele Ioan:
"Mulţi dintre cei ce postesc întâmpină greutăţi atunci când este vorba de lucrurirle pe care ar trebui să le spună la spovedanie. Mai presus de orice şi cel mai potrivit ar fi să spovedim mai întâi păcatele pentru care ne mustră conştiinţa în mod special. Asemenea păcate şi circumstanţele producerii lor nu se uită niciodată. Apoi, spovedania ar trebui să fie cât se poate de detaliată, de smerită şi de sinceră; pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie, am pregătit două pagini cu fragmente din scrierile câtorva părinţi şi învăţători ai sfintei Biserici. Poate că acestea le vor inspira celor care se pocăiesc unele idei sau le vor aminti ceva din propria lor viaţă.


...................


     Binecuvintează, Doamne, Mântuitorule să mă spovedesc ţie nu doar prin cuvinte, dar şi prin lacrimi amare. Căci am pentru ce să le vărs... Mi se clatină credinţa în Tine, Doamne! Gânduri de slăbire a credinţei şi ale necredinţei îmi cuprind sufletul mult mai des decât oricând. De ce? Bineînţeles că este de vină şi duhul timpului actual, sunt de vină şi persoanele cu care mă întâlnesc, dar mult mai vinovat sunt eu însumi, fiindcă nu lupt cu necredinţa şi nu mă rog ţie în neputinţele mele; sunt cu atât mai vinovat dacă am smintit pe cineva - cu fapta sau cu cuvântul, ori chiar prin însăşi tăcerea mea rece, atunci când a fost vorba de credinţă. Doamne, am greşit cu acestea: iartă-mă şi miluieşte-mă, întărindu-mi credinţa. 
      Se răceşte în mine dragostea faţă de oameni, ba chiar şi faţă de apropiaţii mei. Rugăminţile lor interminabile de a-i ajuta, faptul că uită adesea cât de mult am făcut pentru ei, creează între noi o nemulţumire reciprocă; însă eu sunt mult mai vinovat decât ei. Sunt vinovat, fiindcă dispun de mijloace pentru a-i ajuta, dar îi ajut în silă. Sunt vinovat, fiindcă nu ajut din motive creştine, ci pentru propriul meu egoism, din dorinţa de a primi mulţumiri, de a fi lăudat. Iartă-mă, Doamne, îmblânzeşte-mi inima şi învaţă-mă să fiu atent nu la modul cum mă văd oamenii, ci la felul cum mă raportez eu la ei. Iar dacă ei mă privesc cu duşmănie, inspiră-mi, Doamne, să le răspund cu dragoste şi bunătate, rugându-mă pentru ei! 

      Ţi-am greşit şi prin faptul că mă gândesc mult prea puţin la păcatele mele. Nu numai că nu meditez la ele în perioada obişnuită a anului, dar nici în post nu-mi amintesc de ele, nici nu mă străduiesc să mi le readuc în minte pentru spovedanie. În gând nu am decât fraze comune: "Nu am nimic deosebit de spovedit; sunt la fel de păcătos ca şi ceilalţi". O, Doamne, de parcă nu aş şti că înaintea ta este păcat orice cuvânt deşert, ba chiar însăşi dorinţa de a păcătui din inima mea. Dar câte cuvinte şi dorinţe de acest fel se adună în fiecare zi. Dar câte se adună în decursul unui an întreg, doar Tu, Doamne, le ştii: dăruieşte-mi să-mi văd greşelile, îndură-te şi iartă-mă! 
        Apoi, păcătuind continuu, eu recunosc în mine absenţa aproape desăvârşită a luptei cu răul. Este de ajuns să apară vreun prilej sau vreun impuls - că deja mă şi arunc cu capul în jos în bezna păcatului; doar după ce am căzut realizez: Doamne, ce am făcut?! Este o întrebare lipsită de rost atunci, fiindcă ea nu mă ajută să devin mai bun. Dacă mai simt tristeţe în momentele acelea, este din cauza faptului că mi-am afectat iubirea de sine, nicidecum din conştientizarea faptului că te-am întristat pe Tine, Doamne!...
       Nu numai că nu lupt cu răul cel mai mare din mine, dar nici măcar cu cea mai uşoară şi dăunătoare obişnuinţă. Nu mă pot înfrâna, dar nici nu mă străduiesc să o fac. Am greşit, iartă-mă! Păcatul irascibilităţii care mă stăpâneşte nu mă lasă câtuşi de puţin. Când aud vreun cuvânt mai aspru, nu numai că nu răspund printr-o tăcere bună, ci mă şi comport ca un păgân: "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Duşmănia se naşte din te miri ce, prelungindu-se zile şi săptămâni întregi, dar eu nu numai că nu mă gândesc la împăcare, ci chiar caut un prilej prielnic de a mă răzbuna cât mai crud. Fără de număr ţi-am greşit, Doamne! Îndură-te, iartă-mă şi temperează-mi inima! 
        Pe lângă aceste păcate grele, în întreaga mea viaţă persistă o serie de greşeli: nu preţuiesc timpul pe care mi l-ai acordat pentru a-mi dobândi mântuirea; nu caut din tot sufletul ajutorul Tău; stau adesea în Biserică în mod necuviincios, mă rog în mod mecanic, judec modul altora de a se ruga şi nu sunt atent la felul cum mă rog eu însumi. Când sunt acasă mă rog cu multă greutate şi neatenţie, astfel încât adesea nici nu aud cuvintele pe care le rostesc, iar uneori renunţ cu totul la rugăciune. Aceasta este atitudinea mea faţă de tine, Doamne, şi nu pot să-ţi spun nimic, fără numai: iartă-mă şi miluieşte-mă! În relaţiile mele cu oamenii greşesc prin toate simţurile mele: greşesc cu limba, rostind cuvinte mincinoase, obscene, mustrătoare şi ispititoare; greşesc cu ochii, privind cu neruşinare la feţele femeilor, lecturând romane sterile sau petrecându-mi serile jucând cărţi; greşesc cu mintea şi cu inima, judecându-i pe alţii şi duşmănindu-i des şi pentru perioade îndelungate; greşesc nu numai împotriva sufletului meu, ci şi împotriva trupului meu, mâncând şi bând fără măsură.
       Primeşte-mi pocăinţa, Iubitorule de oameni, ca în pace să mă apropii de Sfintele şi de Viaţă Dătătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele, spre îndreptarea vieţii mele vremelnice şi spre moştenirea celei veşnice. Amin".

Următorul fragment îl puteţi citi în cartea "Unui fiu duhovnicesc necunoscut" de Arhim. Ioan Krestiankin. 

Post cu pace şi folos duhovnicesc vă doresc!






21 septembrie 2016

O pildă despre neliniştile lumeşti din patericul oraşelor


                                                                                      Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde:                                                                                                                           „Grija de multe este o istovire a sufletului.” 
                                                                                                        
          
           

       Părintele Policarp era foarte inimos, avea şase copilaşi şi îl aşteptau pe al şaptelea. În toţi aceşti ani cuviosul preot a fost cu totul dedicat bisericii sale şi nevoilor sufletelor pe care i le încredinţase Dumnezeu. Mergea zilnic la biserică şi îi ajuta pe oameni. Unul venea să-i spună o problemă de-a lui, altul să scrie un pomelnic, veneau pentru căsătorie, botez, înmormântare. Uneori ajuta chiar şi la curăţirea bisericii: mătura, ştergea praful, lustruia candelele... Pleca dimineaţa şi se întorcea acasă seara.
       Acum însă, aşteptând venirea pe lume al celui de-al şaptelea copil (deşi erau părinţi experimentaţi), parcă se îngrijorau...
       
       - Cum o să reuşim, părinte? - zicea preoteasa neliniştită. N-o să ne ajungem cu banii...
       - Taci, măi femeie, îi spunea părintele, cu şase copii n-am avut probleme... al şaptelea o să fie piatră de moară?
       - Nu, nu e aşa, insista preoteasa. Nu vezi că lucrurile în jurul nostru devin dificile? Şi să nu crezi că până acum a fost uşor... Mă lupt mult s-o scot la capăt...

        Această discuţie se repeta zilnic. În cele din urmă a început şi părintele să se îngrijoreze. Soţia lui a reuşit să-i transmită neliniştea ei.
        
        Pentru ca sufletul lor să se liniştească oarecum, părintele Policarp a luat hotărârea:
        - Ei bine, o voi face, a zis într-o dimineaţă. Îţi aminteşti că fratele meu mi-a propus să merg, dacă vreau, la atelierul lui ca să dau o mână de ajutor la comenzile de mobilă? Mă voi duce, dacă mai are nevoie de mine... O să merg trei-patru după-amiezi pe săptămână şi să-mi dea ce poate... Acum, că mi-au adus şi un preot care slujeşte împreună cu mine la biserică, nu trebuie să mai fiu neîncetat acolo...
       
        Înţelegerea s-a făcut şi părintele Policarp a început al doilea serviciu. Acum lipsea destul de des de la biserică. Alături de salariul de preot şi de darurile de la căsătorii şi botezuri, primea şi o mică sumă de la atelierul de mobilă. Cine-l va putea învinui? Sub rasa lui de preot se ascundea un familist devotat...
        Dar după ce li s-a născut al şaptelea copil şi timpul a trecut, cei doi părinţi au văzut că lucrurile deveneau din ce în ce mai dificile. Nu înţelegeau cum, dar părea că nu le mai ajungeau nici cele pe care le aveau (care acum erau mai multe).
       - Dar cum se întâmplă, măi femeie, se întreba părintele, de vreme ce acum avem mai multe decât înainte? Cum se întâmplă că acum ne e mai greu, pe când înainte toate mergeau bine? Gura unui prunc face această diferenţă?
         Trudea bunul părinte, trudea şi preoteasa lui.
          
         Într-o seară a adormit adânc, împovărat de griji, cu fruntea întunecată. În vis a văzut-o pe mama lui plecată la Domnul:
        - Ah, fiul meu, i-a spus, sunt foarte supărată.
        - Ce ai, mamă?.., a întrebat-o preotul.
        - E, iată.., Maica Domnului a venit să mă dojenească.., era foarte supărată, aproape că a plâns pe umărul meu... Georgia, de ce fiul tău, Policarp nu ne mai vrea? De ce se chinuieşte aşa? Atâţia ani m-am îngrijit de el şi de familia sa... şi alte griji nu avea, se dăruia cu totul oamenilor pe care i-a dat în grijă Domnul nostru. Acum de ce vrea să le facă pe toate singur? De ce nu mai are încredere în noi?...
  
        Bunul preot s-a trezit având vie în minte amărăciunea mamei lui şi a Maicii tuturor oamenilor...Şi această amărăciune era suficientă pentru a îndrepta iarăşi lucrurile. 


Sursa: Vasilis Argiriadis Atâta cât poţi sau Mic pateric al oraşelor, Editura Egumeniţa, 2016