20 septembrie 2017

Rugăciune pentru vindecarea rănilor produse de moștenirile grele



Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, miluiește-mă, iartă-mă, dăruiește-mi pocăință.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-i pe toți cei din neamul meu, pe părinții mei, pe bunicii mei, pe străbunicii mei, pe toți strămoșii mei. Le mulțumesc, Doamne, pentru darul vieții și accept tot ce viața lor a pus în sângele lor și prin asta în sângele meu. Primesc această moștenire – a lor și a celor care ne-au făcut rău și astfel au intrat în neamul nostru.
Miluiește-i pe cei cărora noi le-am făcut rău, pentru că și ei au intrat în felul acesta în neamul nostru. Iartă-ne, Doamne, iartă-ne pentru crime, trădări, minciuni, violuri, incesturi și pentru toate celelalte păcate grele pe care le-am făcut eu și neamul meu, eu și toți cei a căror viață se află în sângele meu, în viața mea. 
Le mulțumesc, Doamne, pentru că au transmis viața așa cum au putut până la mine. Primesc tot ce curge sau a curs în sângele lor și a ajuns până la mine. Acum îmi aparține. Îmi aparține firea acesta bolnavă, îmi aparține boala, dar nu îmi aparține comportamentul pe care aceste boli, aceste traume ni-l provoacă atunci când suntem fără Tine.
Dăruiește-mi, Doamne, pocăință ca să nu mă lepăd de moștenire și nici de strămoșii mei, ci să mă lepăd de atitudinea lor, de comportamentul lor, prin care, încercând să fugă de durere, de rușine, de frică, au ales ascundere, minciună și nu au alergat la mila Ta ca să-i vindeci, ca să ne vindeci.
Doamne, dăruiește-mi ca nimic din ceea ce am primit să nu mă despartă de Tine (Sfântul Teoharie). Doamne, vreau asta, doresc din toată inima. Tu știi că vreau din toată inima, dar putere nu am. Așa că Te rog: dă-mi putere ori de câte ori Te strig, ca să nu ascult de tiparele și de programele automate pe care le-am primit odată cu bolile firii de la ai mei. 
Le mulțumesc, Doamne. Dăruiește-mi să-i iubesc și să-i cinstesc. Și cred că nu există cinste mai adecvată decât asumarea fără judecată, fără împotrivire, fără condamnare a tot ceea ce mi-au transmis. În felul acesta îi cinstesc pe ei ca persoane pentru că au făcut ce au putut, mai ales că au avut încredere în Tine, în mila Ta și în mine, urmașul lor, că vom lucra la vindecarea acestor boli.
Da, Doamne, vreau să mă vindec, vreau să fac în toate voia Ta. Și viața mea a fost grea, nefericită și plină de păcate și nu doar din cauza acestor moșteniri și nici măcar a influențelor lumii acesteia pe care eu am iubit-o, în care m-am integrat sau am încercat să mă integrez. Și de acestea, Doamne, iartă-mă. Iată sunt ani de când mă rog, mă pocăiesc și mă lepăd de aceste influențe și totuși viața mea continuă să se umple uneori de comportamente care nu sunt ale mele.
Cu ajutorul Sfinților Tăi, Doamne, al Părinților Tăi, care au dobândit Duhul Sfânt și discernământ, am descoperit că această oprire, această împotmolire este lucrarea vrăjmașului. Doamne, Iisuse Hristoase, eu am trăit și m-am purtat de parcă vrăjmașul ar fi o realitate impersonală și undeva în afara noastră. Acum, Doamne, cu rugăciunile părinților noștri, ale sfinților tăi, mi s-au deschis ochii și îmi dau seama cum, de fiecare dată când aceste tipare moștenite năvălesc în mine pentru a-mi dicta un comportament de supraviețuire, ei (vrăjmașii) vin cu ispite pe care eu nu le aud și nu le îndepărtez. Îmi sugerează că asta e viața, că responsabili sunt părinții, bunicii și strămoșii. Ei îmi sugerează că nu se poate ieși din această capcană, ei îmi sugerează că eu aș reuși dacă cei din jurul meu ar fi altfel decât cum sunt.
Doamne, recunosc în toate acestea lucrarea vrăjmașului nostru, diavolul, și vreau să-mi țin făgăduința de la Botez: să mă lepăd de satana și să mă unesc cu Tine. Nu știu, Doamne, cum să mă lepăd, dar știu cum să mă unesc cu Tine: să Te chem, să mă rog, să mă spovedesc amănunțit, să-mi asum partea mea și să fiu atent la tot ce mă desparte de pomenirea Numelui Tău, de tot ce mă desparte de Tine. Uneori sunt fleacuri (o pereche de papuci lăsată în altă parte decât trebuie), alteori sunt lucruri mai dureroase, dar toate, toate sunt lucrări ale vrăjmașului care urmăresc să rămân în robia tiparelor strămoșilor mei și mai ales să nu îmi pot împlini rugăciunea iubirii aproapelui. Și dacă nu iubesc pe aproapele, Doamne, este o iluzie și o minciună să îmi închipui că Te iubesc pe Tine.
Vreau să Te iubesc. Te doresc. Cu rugăciunile Sfântului Siluan și ale sfinților noștri, ale tuturor sfinților și ale Preacuratei Maicii Tale, ajută-mă să iau aminte la mine cum zice Sfântul Tău – Marele Vasile, și să nu ascult glasul ispititorului, orice condiții ar fi, mai ales în lucrurile mici, căci în lucrurile mari noi ne dăm seama că este lucrarea vrăjmașului, dar în cele mici ni se pare că nu e nimeni acolo, dar de fapt aceasta este legiunea cea de demoni care ne batjocoresc sufletul și ne amenință și ne primejduiesc mântuirea.
Miluiește-mă, Doamne, pe mine, pe toți cei din jurul meu, pe toți cei pe care îi văd, pe cei pe care îi aud, pe cei care mă întreabă ceva, pe cei pe care îi întreb, pe părintele meu duhovnic, pe frații și surorile mele și pe toți oamenii din lume, Doamne miluiește-i și mie dă-mi putere să mă lepăd de satana, de jugurile lui și să mă lipesc de Tine acum și așa să rămân în vecii vecilor. Amin.

16 august 2017

Teologia fără Dumnezeu nu este teologie



    Există un câmp minat pe care foarte puţini dintre noi îl observă şi care trece drept locaş de viaţă duhovnicească: teologia academică. Deşi ea poate sluji Biserica, este de fapt o sursă de pustiire sufletească a multor tineri. Adevărata teologie vine din cunoaşterea desăvârşită a rugăciunii şi nu se asociază cu aspiraţiile academice. Când teologia devine filosofia noastră, nu mai e nici o deosebire între noi şi păgâni. Devenim teribil de încrezuţi, frizând aroganţa, iar această atitudine se transformă într-un câmp minat care ne va distruge sufletul.

    Teolog adevărat este acela care, prin cunoaşterea desăvârşită a rugăciunii şi cultivarea smereniei, Îl află pe Dumnezeu pe cale noetică – adică Îl descoperă în inimă. Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Diavolul nu-i vânează pe cei pierduţi; el îi vânează pe cei care sunt aproape de Dumnezeu, pentru a lua de la ei încrederea în Dumnezeu; astfel, începe să-i îmbolnăvească de mândrie, logică lumească, diverse gânduri şi critici. Drept aceea, să nu avem încredere în minţile noastre logice! Să nu vă încredeţi niciodată în gândurile voastre lumeşti!”

   Aidoma teologului de tip academic, monahul care se consideră o autoritate în viaţa călugărească, fără să fi vieţuit sub ascultarea unui stareţ îmbunătăţit, nu ştie nimc despre călugărie – pentru că aceasta nu poate fi studiată de la distanţă, ci trebuie trăită într-o obşte, sub ascultare.

   Dobândirea inimii înfrânte şi smerite este miezul monahismului ortodox şi al teologiei; cel ce nu a dobândit-o nu va şti niciodată nimic. Sfântul Ioan Hrisostom îi avertiza pe cei care cercetau lucrurile dumnezeieşti fără a fi smeriţi: „Calea spre iad e pavată cu cranii de preoţi”. Nici unul dintre noi, preoţii, nu este imun în faţa ispitei de a considera că noi cunoaştem cele ale lui Dumnezeu – deşi, de fapt, s-ar putea să cunoaştem doar mândria care s-a înrădăcinat în noi în timpul cercetărilor efectuate pentru a ne realiza aspiraţiile de a-L descoperi pe căi academice. Să stăm cu fermitate de veghe la porţile sufletului şi să smulgem orice urmă de mândrie şi aroganţă care ar vrea să se furişeze înăuntrul nostru, pentru că numai atunci vom deveni teologi adevăraţi. Teologia fără Dumnezeu nu este teologie, ci filozofie. Monahismul fără lupte ascetice şi fără ascultare nu este nimic altceva decât un stil alternativ de viaţă.
 

Parintele Trifon, Dimineţi cu Dumnezeu, Editura Sophia, Bucureşti, p.146
     


11 ianuarie 2017

Dor de bunica





     În amintirea bunicii care nu mai este demult printre noi.  



Stau la fereastră şi depăn anii
Cu fir de-argint, de aur fin
Aşa cum ninge azi, bunico,
Revăd pe chipul tău cuminte
Privirea lină şi-un cer senin.
Intru pe poartă, răvăşind
Zăpada curţii neatinsă,
Cu pas domol, pe înserat
La uşa casei tale bat,
Cum o făceau colindătorii,
Prin sat umblând la semănat.
Tu stai la sobă, aruncând
Un vreasc uscat, şi câteodată
Mai pui felii de pâine albă
Pe plită, încet, ca să se coacă.
Apoi, cu usturoi le ungi,
Şi îmi oferi cu duioşie
Iubirea ta ce mă străbate,
Când gust cu poftă din felie.
Zâmbind, mă-ntrebi:
- Aşa că-i bună?
Mă prinzi apoi şi mă săruţi,
Zulufii zăpăcind discret, 
Cum ai sufla o păpădie.
Ce taină-i asta, bunicuţo?
“Mâcuţă” te strigam noi toţi,
Căci dragoste aveai la fel:
Şi pentru fii îţi ajungea,
Îi copleşeai şi pe nepoţi.
N-ai vrut să spulberi bucuria,
Şi de necazul tău durut
La nimeni nu te-ai plans vreodată..
Doar te-ai rugat cum ai ştiut
În faţa Precistei pe Care
În odăiţă o păstrai
Şi cu prosop ţesut de tine
Cernitu-i chip acopereai.
De-atâtea ori, în miez de noapte,
Cu plapuma ne înveleai
Şi uşurel spre căndeluţă,
Păşind tiptil te strecurai.
Şi când credeai că noi, nepoţii
Buştean cu toţi am adormit,
Tu Crezul îl rosteai în şoaptă
În faţa Celui Răstignit.
Iar slovele adânci, ţesute
În mintea mea se aşterneau,
Orice suspin şi multe lacrimi
Cu dor pe toţi ne străbăteau.
Şi chiar acum, când anii bat 
la poarta vieţii,
se duc pe rând,
eu mi-amintesc orice privire
şi n-am uitat nici un cuvânt.
Îţi mulţumesc, măicuţă bună
Ca pâinea dulce din cuptor,
M-ai miluit pentru o viaţă,
Şi dincolo de ea aş vrea
Să ne-ntâlnim la gura sobei,
troienile când or cădea.
Să-ţi spun că mama este bine,
Că tata este alb de-acum,
Şi că iubirea ta e vie:
În suflet o păstrez curat,
Că îmi ajunge pentru mine,
Şi altora, ca s-o împart.



Poezie de Mariana Caşu

30 noiembrie 2016

Îndrumări pentru spovedanie după stareţul Ioan Krestiankin





   Pentru că este postul Crăciunului şi mulţi dintre creştini se pregătesc pentru Sfânta Taină a Spovedaniei, cred că este potrivit îndemnul părintelui stareţ Ioan Krestiankin în acest sens.

 Iată ce spune părintele Ioan:
"Mulţi dintre cei ce postesc întâmpină greutăţi atunci când este vorba de lucrurirle pe care ar trebui să le spună la spovedanie. Mai presus de orice şi cel mai potrivit ar fi să spovedim mai întâi păcatele pentru care ne mustră conştiinţa în mod special. Asemenea păcate şi circumstanţele producerii lor nu se uită niciodată. Apoi, spovedania ar trebui să fie cât se poate de detaliată, de smerită şi de sinceră; pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie, am pregătit două pagini cu fragmente din scrierile câtorva părinţi şi învăţători ai sfintei Biserici. Poate că acestea le vor inspira celor care se pocăiesc unele idei sau le vor aminti ceva din propria lor viaţă.


...................


     Binecuvintează, Doamne, Mântuitorule să mă spovedesc ţie nu doar prin cuvinte, dar şi prin lacrimi amare. Căci am pentru ce să le vărs... Mi se clatină credinţa în Tine, Doamne! Gânduri de slăbire a credinţei şi ale necredinţei îmi cuprind sufletul mult mai des decât oricând. De ce? Bineînţeles că este de vină şi duhul timpului actual, sunt de vină şi persoanele cu care mă întâlnesc, dar mult mai vinovat sunt eu însumi, fiindcă nu lupt cu necredinţa şi nu mă rog ţie în neputinţele mele; sunt cu atât mai vinovat dacă am smintit pe cineva - cu fapta sau cu cuvântul, ori chiar prin însăşi tăcerea mea rece, atunci când a fost vorba de credinţă. Doamne, am greşit cu acestea: iartă-mă şi miluieşte-mă, întărindu-mi credinţa. 
      Se răceşte în mine dragostea faţă de oameni, ba chiar şi faţă de apropiaţii mei. Rugăminţile lor interminabile de a-i ajuta, faptul că uită adesea cât de mult am făcut pentru ei, creează între noi o nemulţumire reciprocă; însă eu sunt mult mai vinovat decât ei. Sunt vinovat, fiindcă dispun de mijloace pentru a-i ajuta, dar îi ajut în silă. Sunt vinovat, fiindcă nu ajut din motive creştine, ci pentru propriul meu egoism, din dorinţa de a primi mulţumiri, de a fi lăudat. Iartă-mă, Doamne, îmblânzeşte-mi inima şi învaţă-mă să fiu atent nu la modul cum mă văd oamenii, ci la felul cum mă raportez eu la ei. Iar dacă ei mă privesc cu duşmănie, inspiră-mi, Doamne, să le răspund cu dragoste şi bunătate, rugându-mă pentru ei! 

      Ţi-am greşit şi prin faptul că mă gândesc mult prea puţin la păcatele mele. Nu numai că nu meditez la ele în perioada obişnuită a anului, dar nici în post nu-mi amintesc de ele, nici nu mă străduiesc să mi le readuc în minte pentru spovedanie. În gând nu am decât fraze comune: "Nu am nimic deosebit de spovedit; sunt la fel de păcătos ca şi ceilalţi". O, Doamne, de parcă nu aş şti că înaintea ta este păcat orice cuvânt deşert, ba chiar însăşi dorinţa de a păcătui din inima mea. Dar câte cuvinte şi dorinţe de acest fel se adună în fiecare zi. Dar câte se adună în decursul unui an întreg, doar Tu, Doamne, le ştii: dăruieşte-mi să-mi văd greşelile, îndură-te şi iartă-mă! 
        Apoi, păcătuind continuu, eu recunosc în mine absenţa aproape desăvârşită a luptei cu răul. Este de ajuns să apară vreun prilej sau vreun impuls - că deja mă şi arunc cu capul în jos în bezna păcatului; doar după ce am căzut realizez: Doamne, ce am făcut?! Este o întrebare lipsită de rost atunci, fiindcă ea nu mă ajută să devin mai bun. Dacă mai simt tristeţe în momentele acelea, este din cauza faptului că mi-am afectat iubirea de sine, nicidecum din conştientizarea faptului că te-am întristat pe Tine, Doamne!...
       Nu numai că nu lupt cu răul cel mai mare din mine, dar nici măcar cu cea mai uşoară şi dăunătoare obişnuinţă. Nu mă pot înfrâna, dar nici nu mă străduiesc să o fac. Am greşit, iartă-mă! Păcatul irascibilităţii care mă stăpâneşte nu mă lasă câtuşi de puţin. Când aud vreun cuvânt mai aspru, nu numai că nu răspund printr-o tăcere bună, ci mă şi comport ca un păgân: "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Duşmănia se naşte din te miri ce, prelungindu-se zile şi săptămâni întregi, dar eu nu numai că nu mă gândesc la împăcare, ci chiar caut un prilej prielnic de a mă răzbuna cât mai crud. Fără de număr ţi-am greşit, Doamne! Îndură-te, iartă-mă şi temperează-mi inima! 
        Pe lângă aceste păcate grele, în întreaga mea viaţă persistă o serie de greşeli: nu preţuiesc timpul pe care mi l-ai acordat pentru a-mi dobândi mântuirea; nu caut din tot sufletul ajutorul Tău; stau adesea în Biserică în mod necuviincios, mă rog în mod mecanic, judec modul altora de a se ruga şi nu sunt atent la felul cum mă rog eu însumi. Când sunt acasă mă rog cu multă greutate şi neatenţie, astfel încât adesea nici nu aud cuvintele pe care le rostesc, iar uneori renunţ cu totul la rugăciune. Aceasta este atitudinea mea faţă de tine, Doamne, şi nu pot să-ţi spun nimic, fără numai: iartă-mă şi miluieşte-mă! În relaţiile mele cu oamenii greşesc prin toate simţurile mele: greşesc cu limba, rostind cuvinte mincinoase, obscene, mustrătoare şi ispititoare; greşesc cu ochii, privind cu neruşinare la feţele femeilor, lecturând romane sterile sau petrecându-mi serile jucând cărţi; greşesc cu mintea şi cu inima, judecându-i pe alţii şi duşmănindu-i des şi pentru perioade îndelungate; greşesc nu numai împotriva sufletului meu, ci şi împotriva trupului meu, mâncând şi bând fără măsură.
       Primeşte-mi pocăinţa, Iubitorule de oameni, ca în pace să mă apropii de Sfintele şi de Viaţă Dătătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele, spre îndreptarea vieţii mele vremelnice şi spre moştenirea celei veşnice. Amin".

Următorul fragment îl puteţi citi în cartea "Unui fiu duhovnicesc necunoscut" de Arhim. Ioan Krestiankin. 

Post cu pace şi folos duhovnicesc vă doresc!