Astăzi, m-am plimbat cu o fetiţă săracă prin parc. Nu doar săracă, dar şi evitată de ceilalţi copii, cu o mamă bolnavă şi un tată care le-a părăsit. Puteam citi în ochii acelei copile o curiozitate, un drag de viaţă, dorinţa de a comunica, un dor rebel amestecat cu o tristeţe ascunsă după doi ochi albaştri. Ceva mă îndemna să o întreb cum rezistă... Nu voiam însă să o jignesc, pentru că era prea bucuroasă în acel moment...
Pe când păşeam în linişte pe covorul de frunze, mi-a spus, fără să o înteb: "Ştii, uneori nu avem ce pune pe masă, şi mie îmi este atât de foame, dar Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Nu am îndrăznit vreodată să cerem ceva de la alţii, nici eu, nici mama. Odată, pe când eram în lipsă, am ieşit ambele la plimbare. Mergând prin parc, am găsit o sumă mare de bani, astfel încât am reuşit să ne facem provizii pentru ceva timp. Când nu aveam cu ce să mă îmbrac, gaseam adesea pungi pline cu haine la uşa mea. Probabil, tu mă crezi săracă, dar eu nu duc lipsă de nimic, pentru că Dumnezeu mă iubeşte".
Abia mă stăpâneam să nu plâng la cuvintele ei, pentru că eu, deşi am de toate, nu am ajuns la măsura credinţei acestui copil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu