Dor de bunica

     În amintirea bunicii care nu mai este demult printre noi.  

Stau la fereastră şi depăn anii

Cu fir de-argint, de aur fin
Aşa cum ninge azi, bunico,
Revăd pe chipul tău cuminte
Privirea lină şi-un cer senin.
Intru pe poartă, răvăşind
Zăpada curţii neatinsă,
Cu pas domol, pe înserat
La uşa casei tale bat,
Cum o făceau colindătorii,
Prin sat umblând la semănat.
Tu stai la sobă, aruncând
Un vreasc uscat, şi câteodată
Mai pui felii de pâine albă
Pe plită, încet, ca să se coacă.
Apoi, cu usturoi le ungi,
Şi îmi oferi cu duioşie
Iubirea ta ce mă străbate,
Când gust cu poftă din felie.
Zâmbind, mă-ntrebi:
- Aşa că-i bună?
Mă prinzi apoi şi mă săruţi,
Zulufii zăpăcind discret, 
Cum ai sufla o păpădie.
Ce taină-i asta, bunicuţo?
“Mâcuţă” te strigam noi toţi,
Căci dragoste aveai la fel:
Şi pentru fii îţi ajungea,
Îi copleşeai şi pe nepoţi.
N-ai vrut să spulberi bucuria,
Şi de necazul tău durut
La nimeni nu te-ai plans vreodată..
Doar te-ai rugat cum ai ştiut
În faţa Precistei pe Care
În odăiţă o păstrai
Şi cu prosop ţesut de tine
Cernitu-i chip acopereai.
De-atâtea ori, în miez de noapte,
Cu plapuma ne înveleai
Şi uşurel spre căndeluţă,
Păşind tiptil te strecurai.
Şi când credeai că noi, nepoţii
Buştean cu toţi am adormit,
Tu Crezul îl rosteai în şoaptă
În faţa Celui Răstignit.
Iar slovele adânci, ţesute
În mintea mea se aşterneau,
Orice suspin şi multe lacrimi
Cu dor pe toţi ne străbăteau.
Şi chiar acum, când anii bat 
la poarta vieţii,
se duc pe rând,
eu mi-amintesc orice privire
şi n-am uitat nici un cuvânt.
Îţi mulţumesc, măicuţă bună
Ca pâinea dulce din cuptor,
M-ai miluit pentru o viaţă,
Şi dincolo de ea aş vrea
Să ne-ntâlnim la gura sobei,
troienile când or cădea.
Să-ţi spun că mama este bine,
Că tata este alb de-acum,
Şi că iubirea ta e vie:
În suflet o păstrez curat,
Că îmi ajunge pentru mine,
Şi altora, ca s-o împart.

Poezie de Mariana Caşu