Cuvânt despre cârtire

                                                                                                                                              

Sursa foto

        
Cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine
                                                           

- Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?

- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologia. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cîrteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Căci cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.

     Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate în chip duhovnicesc prin doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui "Iarăşi plouă", începe: "Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală". Dacă, după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: "Ei, nu a plouat atât de mult", acela începe iarăşi: "Da, ploaie a fost aceasta? O să se usuce pământul". Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii! 

      Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, dar întotdeauna le încredinţa pe toate lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. "Voi face atât cât voi apuca" spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce râmâneau pe câmp, putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să îi strângă, iar pe alţii îi împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: "Slavă Ţie, Dumnezeule!" şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. şi nu avea nici copii, dar dacă îl întrebai "Cum îţi merge?", răspundea: "Lasă-mă, nu mă întreba!". Niciodată nu spunea: "Slavă Ţie, Dumnezeule!", ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.

       De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie, iar nu în deşertăciune. 

      CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte Duhovniceşti IV, Viaţa de familie, (p. 157-159)