Dependența religioasă

 

  "Prin ce se deosebește o relație vie cu Dumnezeu de dependența religioasă?"

🔅 Consider că orice dependență, inclusiv cea religioasă, este o minciună, o viclenie. Se manifestă, atunci când îmi transfer responsabilitatea, nu-mi rezolv problemele, încercând să le reduc la tăcere în biserică.

Să luăm exemplul unui alcoolic. Parcurge un moment mai dificil și, în loc să-și rezolve problema, el se refugiază într-o substanță. Face din alcool un fel de anestezic. Bea în loc să vorbească cu soția sa, să se ocupe de treburile sale la serviciu, să-și rezolve conflictele cu rudele sau prietenii. Își ignoră situația complicată, iar în momentul consumului se simte eliberat. Când substanța încetează să-și mai facă efectul, problema se agravează, pentru că nimeni nu a rezolvat-o între timp.

Același lucru se întâmplă cu religia. În loc să meargă să-și îmbunătățească relațiile cu soția sau soțul, să se dezvolte profesional, să comunice firesc cu copiii săi, o persoană petrece ore întregi la slujbe sau privegheri, crezând că în timp ce se va ruga, totul se va rezolva de la sine.

La slujbele bisericii primim înțelepciune, putere, sprijin, încredere pentru ca, odată ce am ieșit în afară, să lucrăm la rezolvarea problemelor personale. Ele nu se vor remedia în lipsa implicării directe a persoanei. Dar dependentul religios crede că totul se va realiza de la sine. Mă voi ruga, mă voi ruga, mă voi ruga, iar când mă voi întoarce acasă, vor apărea bani din senin, se vor construi relații, angajatorii mă vor căuta ei înșiși.
Astfel, persoana îl folosește pe Hristos ca pe un baston pe care se sprijină mereu și ar vrea să-i îndeplinească toate dorințele. Nu Îl urmează pe Dumnezeu în așa fel, încât sa se intereseze realmente care este voia Lui, ci îi dictează lui Dumnezeu voia proprie, dorind să uite de problemele stringente prin prisma dependenței sale de El. Bineînțeles, lucrurile nu funcționează astfel.
Prieteni, v-ați confruntat vreodată cu dependența religioasă?

©️ Preotul Alexandru G.

De Sfântul Pantelimon

După Maslu, Părintele stareț de la Mănăstirea Ciuflea ne-a istorisit despre viața, puterea și minunile Sfântului Pantelimon, sărbătorit astăzi la noi, ne-a binecuvântat, iar la plecare aud vorbind două bătrâne. Una din ele îi povestea alteia cum o ajută Sfânta Pelagheia din Reazan cu sfaturile pe care le-a lăsat credincioșilor. Cealaltă își aduce aminte cum a indemnat-o o călugăriță să se roage, cum Sfântul Nicolae are grijă de bunăstarea ei. Iar pe o banca văd un copil cum ascultă, cu privirea ușor îndreptată spre ele. Cu adevărat, credința vine prin auzire.

Îmi răsare în minte o fază cum ne aflam noi, nepotii, într-o vacanță, la bunica. Și avea ea un drag să ne vorbească despre sfinți când voiam noi mai abitir la joacă. Ea nu citea cărți, dar avea o memorie foarte bună. Reținea predica de duminică atât de bine, încât o ascultam, în cele din urmă, fără sa respirăm. De data asta, ne vorbise despre Sfântul Gheorghe din icoana din colțul de răsărit al casei. În fața icoanei de un secol vechime ardea zilnic candela. Culorile pălisera din cauza vremii. Nu mai distingeam clar imaginea Sfântului, decât o pată pe un cal care semăna și aceasta mai mult cu o stafie. Și cum stam în casa mică, vine nana Leomida la noi cu vărzari. Noi, când o vedeam pe nana, știam dinainte că ne-a adus ceva bun în desagă și asteptam sa ne înfruptăm, bineînțeles, cu multă bucurie. Am înconjurat biata femeie care ne-a luat în brațe, râdea zglobiu cu un ochi dezchis și cu unul închis din care se prelingea câte o lacrimă, ne-a sărutat pe frunte pe fiecare, ne-a spus cate o glumă. Apoi, bunica Maria, binedispusă, rupe din acele vărzări și ne împarte la fiecare câte o bucată cât palma. După care zice: "Amu, ia să vă văd la joacă. Ați mâncat, v-ați saturat? Hai la zburdat!".

Iaca până acum vreo zece ani, nu am înțeles de ce, atunci când amintea de Sfântul Gheorghe sau de alți sfinți, bunica nu se sfia să vorbească, dar când venea nana Leomida se cam "sfia" să stea cu noi la povești. Mai tarziu, mi-am dat eu seama că aveau necazurile lor, pe care și le spuneau într-un colț de batistă. Iar copiii nici nu pot, dar nici nu e nevoie să audă despre greutățile maturilor înainte de vreme, în vremea neprihănită a copilăriei, iar despre sfinți - nicio grijă, se poate vorbi, pentru că ei sunt în afara timpului și sunt curați precum clipele strălucitoare ale copilăriei.

Text de ©️Mariana Cașu 

Cel mai mare păcat

 

Bătrânul cu pălărie de paie

Eu și soțul meu suntem împreună de 10 ani. Avem doi copii minunați, dar, din păcate, fiul mai mare din prima căsătorie a soțului, s-a „străduit” constant să ne despartă. Astfel, după multe dificultăţi îndurate, m-am întors la părinții mei într-un apartament cu două camere împreună cu cei doi copii.

În duminica următoare am mers la biserică, la Sfânta Liturghie. Părintele slujitor de acolo, Maxim, mi-a recomandat să cumpăr icoana Sfântului Spiridon și să citesc Acatistul sfântului în faţa icoanei. Minunea nu a întârziat să apară!

Sfântul m-a auzit, pentru că m-am rugat lui cu toată inima. La un moment dat, soțul îmi telefonează şi îmi spune: „Caută un apartament, pe care să-l cumpărăm şi să ne mutăm acolo”.  

Am început să caut, dar multe oferte sau întâlniri cu agenţii imobiliari se anulau în circumstanţe ciudate. Pentru mijlocirea Sfântului Spiridon, Dumnezeu ne-a protejat de persoane dubioase, aşa cum am realizat noi mai târziu.

Într-o zi, trebuia să fac o călătorie lungă cu trenul. Intru în vagon şi mă aşez la locul meu, iar în compatimentul de vizavi văd un bătrân. Era o vreme destul de rece, încât mi-a atras atenţia faptul că dânsul purta sandale în picioare, pe cap avea o pălărie de paie şi îi lipsea orice fel de bagaj.  

Când, în sfârşit, trenul a pornit, am început să am tot felul de stări: lacrimile îmi şiroiau necontenit, m-a cuprins o stare de umilinţă şi compasiune pentru fiul mai mare al soţului meu şi l-am putut ierta pentru tot ce ne-a făcut.

De asemenea, mă căiam pentru toate păcatele mele (era Postul Mare, chiar înainte de Paști), iar atmosfera din vagon se schimbase, până şi aerul de acolo părea îmbibat cu aromă de tămâie.

Bătrânul se uita mereu în pașaportul său. Voiam atât de mult să mă apropii de el, ca de un tată. Avea multă bunătate şi o energie benefică. Barba îi era lungă și cenuşie, iar un băiat de vreo 6 ani totuşi s-a dus la el, neputându-se abţine să verifice dacă e adevărată. Bătrânul i-a răspuns cu blândeţe: „Când vei crește, vei avea şi tu o barbă ca asta”.

Când am ajuns acasă, următoarea mea încercare de a cumpăra o locuinţă a eșuat. Îmi pierdusem orice speranţă. Dar într-un mod miraculos, în scurt timp, am intrat să listez anunţurile şi am descoperit exact apartamentul la care visasem de multă vreme. Procesul de vânzare-cumpărare a decurs foarte bine, iar în prezent avem locuinţa noastră.

Mulţumesc lui Dumnezeu! Și, desigur, îi mulţumesc mult Sfântului Spiridon!

Traducere din rusă de Mariana Caşu

Instagram: Bătrânul cu pălărie de paie