Călugărul şi demonul (film)

Cum să te păzeşti de ispitele tinereţii

  citat după Sfântul Teofan Zăvorâtul

   

Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtorare (a păcatelor trupeşti). Nu călca pe acest drum! Alungă semnele pe care îl vestesc - tristeţea fără sens şi simţământul de singurătate. Împotriveşte-te făţiş. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreaptă-ţi atenţia asupra vreunui lucru de seamă, şi va trece. Dacă ţi s-a făcut milă de tine, sau te gândeşti cât de bun eşti, grăbeşte a te dezmetici şi alungă toanele acestea cu o anume severitate şi hotărâre faţă de tine însuţi, limpezindu-ţi mai cu seamă gândul sănătos al uşurătăţii celor ce-ţi trec prin minte. O smerire sau o micşorare de sine, voită ori întâmplătoare, ar fi ca apa turnată peste foc în acest caz. 

Trebuie avut grijă ca acest simţământ să fie înăbuşit şi alungat, mai ales pentru că el porneşte o mişcare. Dacă te vei opri aici, nu se va mai petrece nimic; nu vei mai avea nici dorinţa de a plăcea în mod deosebit altora, nici de a te îmbrăca cu haine frumoase, nici de a ieşi tot timpul la plimbare. Dacă acestea năvălesc, luptă-te cu ele. Cea mai bună apărare stă în cea mai severă rânduială în toate: în lucrările trupului şi încă mai mult în lucrarea minţii. Sporeşte-ţi studiile, stai acasă, nu te deda la distracţii. Dacă trebuie să ieşi, păzeşte-ţi simţurile, fereşte-te de persoanele de sex opus şi - mai ales - roagă-te. 

Pe lângă aceste primejdii care vin din însuşirile tinereţii, mai sunt două. Mai întâi, un fel de a cugeta care ridică în slăvi cunoaşterea raţională sau raţiunea personală. Un tânăr socoate drept titlu de cinste să arunce o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, lăsând la o parte cele ce nu se potrivesc măsurii cu care judecă el lucrurile. Aceasta este de ajuns pentru a-şi smulge din inimă trăirea care se naşte din credinţă, prin Biserică, şi rămâne singur. Căutând înlocuitori pentru ceea ce a lepădat, se aruncă în teorii făurite fără nici o legătură cu Adevărul dumnezeiesc; se încâlceşte în acestea şi izgoneşte din mintea sa toate adevărurile de credinţă. Prăpădul e încă şi mai mare dacă aceste teorii îi sunt puse la îndemână în şcoli şi dacă un astfel de duh stăpâneşte acolo. Oamenii de astăzi au impresia că intră în stăpânirea adevărului, dar nu fac decât să adune idei ceţoase, deşarte şi ciudate, în cea mai mare parte a lor împotrivindu-se chiar simţului realităţii; numai că aceste idei îi atrag pe cei nepricepuţi şi devin un idol pentru tânărul iscoditor. 

În al doilea rând, este felul lumesc de a cugeta. Chiar dacă acesta ar putea să pară folositor, atunci când domină într-un tânăr, se dovedeşte o adevărată pacoste. Se manifestă printr-o viaţă purtată încoace şi încolo de senzaţiile primite prin simţuri, printr-un fel de a fi în care persoana zăboveşte foarte puţin în lăuntrul ei, fiind mai mereu în afară, fie în visuri sau realitate. Cugetând astfel, omul ajunge să urască viaţa lăuntrică şi pe cei care vorbesc despre ea şi o trăiesc. Pentru el, adevăraţii creştini sunt nişte mistici cu minţile zdruncinate sau nişte prefăcuţi şi aşa mai departe. Nu poate ajunge la înţelegerea adevărului, fiind împiedicat de duhul lumii atât de prezent în cercurile de viaţă lumească în care tânărul este primit fără nici o reţinere, ba chiar e sfătuit să intre. Prin legătura cu ele, toate ideile şi obiceiurile stricate ale lumii sunt presărate în sufletul deschis al tânărului, care nu a fost prevenit din timp şi nici pregătit să li se împotrivească. El acum îşi formează o viziune asupra vieţii, iar acest duh lumesc se întipăreşte în el ca în ceară, iar el, fără să vrea, îi devine fiu. Dar a fi un astfel de fiu e tot ce poate fi mai potrivnic înfierii noastre de către Dumnezeu în Hristos Iisus.

Şi aşa, iată care sunt primejdiile ce pândesc un tânăr pentru că este tânăr! Şi cât de greu este să le faci faţă! Însă pentru cel care s-a hotărât să se închine lui Dumnezeu înainte de a veni anii tinereţii, această vârstă nu e chiar atât de primejdioasă. Trebuie doar să rabde puţin, dar apoi va veni cea mai senină şi fericită odihnă. Păstrează cu grijă făgăduinţa vieţii creştine curate în tot acest răstimp, iar apoi vei putea trăi cu o anumită trăinicie sfântă, de nezdruncinat. Oricine a trecut neprimejduit prin anii tinereţii, a navigat, aşa-zicând, de-a lungul unui râu năvalnic şi zbuciumat şi, privind în urmă, binecuvintează pe Dumnezeu. Un altul, însă, cu lacrimi în ochi, se întoarce cu adâncă părere de rău, blestemându-se pe sine. Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea tinereţii. Oare va mai dobândi vreodată cel căzut ceea ce are cel ce nu a căzut?

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Egumeniţa, p. 78-80 

Cum m-am vindecat în acest post

       

     În acest post, am fost mai mult bolnavă. Dar de ziua Sfântului Nicolae mi-am revenit. Am simţit bucurie lăuntrică, ca pe un dar din partea sfântului, şi curaj interior. Deşi cauza suferinţelor omul poate să o intuiască oarecum, el nu va putea percepe deplin sensul şi finalitatea acestor dureri. Boala, oricât de nesuferită, are şi ea un rost în existenţa noastră. Totul este ca omul să nu deznădăjduiască. După ce am primit Sfânta Împărtăşanie, am înţeles că Dumnezeu nu se uită la nevrednicia noastră şi că ne iubeşte aşa bolânzi şi nesuferiţi cum suntem, chiar dacă am cârtit şi nu am răbdat durerea... În cele din urmă, am cedat să lupt cu boala şi i-am oferit-o lui Dumnezeu, pentru că nu mai ştiam ce să-i fac. Am văzut în acest post prea mulţi doctori, am luat prea multe medicamente, şi toate îmi agravau situaţia... Dacă mai continuam să mă lupt cu durerea, şi nu cu pornirile mele lăuntrice de teamă, de panică, de nerăbdare, cedam nervos. Când am încetat să-i ofer bolii teren în mintea mea, când am căutat răspunsul la Dumnezeu, când m-am abandonat în mâinile Sale, m-am calmat şi vindecarea a avut loc. Mare este mila lui Dumnezeu!

Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc, Sfinte Nicolae! 

Icoana Sf.Nicolae, biserica-muzeu Sf.Nicolae, Lipna, Novgorod, a. 1924, pictor Alexa Petrov 

sursa foto

Hristos este puterea mea!

        

La Arhimandritul A. a venit o femeie care i-a mărturisit următoarele:

       "Părinte, acum câţiva ani, soţul a început să mă înşele. Adesea, venea acasă beat şi mă bătea, încât nu aveam pace în casă cu el. Viaţa de familie devenise un adevărat chin. 

        Îmi era milă de el, dar de copiii noştri mi se rupea inima. Această durere m-a apropiat de Dumnezeu. Am început să frecventez biserica şi credeam cu tărie că soţul meu are şanse de vindecare. Mergeam adesea pe la mănăstiri şi biserici, unde mă rugam pentru pace în familia noastră. Unii preoţi şi călugări ştiau despre necazul nostru şi ne pomeneau în rugăciunile lor. Nu voiam să-mi pierd speranţa.

       După fiecare lovitură primită, după umilirile şi violenţele îndurate, mă rugam pentru soţul meu bolnav şi nu-i spuneam nimic rău. Am răbdat astfel câţiva ani... 

       Într-o zi, când m-am întors de la biserică, el s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: "Femeie, tu nu te-ai plictisit de mine? Văd că nu-mi spui nimic atunci când te bat şi te umilesc. Nu-ţi vine şi ţie, câteodată, aşa... să-mi dai un pumn, să te aperi de mine? Cum de reuşeşti să fii atât de calmă?" 

         Atunci, eu i-am răspuns: "Hristos e puterea mea! El este Cel care mă întăreşte".

        Aceste cuvinte l-au sensibilizat pe soţul meu şi mi-a zis: "Să ştii că răbdarea şi credinţa ta m-au întărit şi pe mine. Îmi doresc mult să-mi schimb viaţa şi să fim o familie fericită". 

        Într-adevăr, s-au împlinit 5 ani de când mergem la biserică împreună, soţul meu este credincios, responsabil şi avem multă linişte în casă. Iar acum, îi spunea femeia stareţului Arhimandrit A., drept mulţumire lui Dumnezeu, am hotărât să susţinem financiar, pe cât se poate, bisericile şi mănăstirile aflate în construcţie".

         

      

       Am fost uimită să constat, din spusele stareţului Arhimandrit A., că mai există actualmente persoane virtuoase, răbdătoare, ale căror vieţi au fost desprinse parcă de pe filele vechi de paterice sau materice. Astăzi, oamenii răbdători sunt "pe cale de dispariţie", iar divorţul dintre soţi a ajuns o modă. Câţi dintre noi mai putem îndura bolnavii sau "căzuţii" din casele noastre, din biserică sau din societate? Cine mai are dorinţa să poarte poverile celor slabi, să se roage pentru ei şi să-i rabde, şi nu oricum, dar cu multă speranţă, curaj, credinţă? Ne smintim atât de uşor de căderile altora, încât nu ne mai pasă dacă au făcut cândva lucruri frumoase. Anulăm, astfel, orice şansă de îndreptare, de recuperare din păcat prin judecarea şi blamarea lor. Ei sunt semenii noştri care s-au împiedicat, au căzut şi au nevoie de rugăciune, de suport, de dragoste, de un cuvânt bun. Oare, nu suntem noi la fel în raport cu Hristos? De câte ori facem răul, sau păcatele acelea mici la care nu vrem să renunţăm, pentru că au devenit rutina noastră, de atâtea ori Îl trădăm, Îl lovim, Îl scuipăm, Îi râdem în faţă, şi Domnul totuşi ne rabdă, ne aşteaptă...