Sentimentul de vinovăţie poate fi o manifestare a infantilismului

sursa foto

- În mod paradoxal, după ce au suferit un abuz, victimele se simt vinovate. Această vinovăţie diminuează respectul de sine. De ce se confruntă ele cu un asemenea sentiment ciudat?

- În unele situaţii, prin sentimentul de vinovăţie resimţit, omul îşi manifestă, de fapt, infantilismul. Conform naturii sale, copilul se crede centrul lumii, al creaţiei - conştientizare de sine firească, de altfel. Psihologul Jean Piaget a numit aceasta „conştientizare egocentrică” (nu egoistă). Până la vârsta de 5 ani, copilul este convins că toţi percep sau văd lumea aşa cum o vede el. Nu-şi poate imagina că altcineva are o viziune sau abordare a vieţii diferită de a sa, şi nici nu-şi poate atribui trăirile altcuiva prin prisma gândirii sau emoţiilor sale. Abia la vârsta de 5 ani se formează gândirea realistă şi conştiinţa, astfel încât copilul va evolua de la egocentrism la realism.

Problema este că, pe de o parte, personalitatea noastră evoluează, iar pe de alta, – păstrează reminescenţe de infantilism. De obicei, structurile de personalitate infantilă sunt stocate de timpuriu în sfera emoțională și sfera relațională. De aceea, ca şi în copilărie, adultul manifestă de foarte multe ori o atitudine egocentrică în relaţiile sale.

"Eşti supărat? Ce am mai făcut de data asta?” - soţia îl întreabă pe soţul său deprimat. Femeia consideră că numai ea poate să reprezinte sursa nemulțumirii soțului său. Ea nu presupune că bărbatul ar avea motive sau circumstanțe de altă natură, care îi provoacă stresul.

Sau o mamă care, în timp ce îşi ajută copiii la teme, ţipă furioasă: "Cum este posibil aşa ceva? De ce nu eşti în stare să rezolvi un exerciţiu atât de simplu?". În situaţia aceasta, nu vrea să înţeleagă faptul că mintea copilului nu poate însuşi deocamdată noţiunile pe care ea le "manevrează" facil. La fel, un profesor se înfurie, atunci când elevii săi însuşesc mai greu ceea ce este evident pentru el. Aceste reacţii sunt de sorginte egocentristă.

Tipul de persoană infantilă percepe abuzul îndurat drept pedeapsă pentru vreun păcat personal. Din nefericire, multe victime ale violenței îşi manifestă egocentrismul printr-un fals sentiment de vinovăţie. Chiar şi atunci cand este evident că vina pentru crima comisă aparţine în întregime abuzatorului, victimele cu trăsături infantile simt totuşi o vină falsă pentru cele întâmplate.

Un alt motiv ce ţine de imaturitate este şi acela când victima preferă să creadă că este vinovată pentru abuzul suferit, decât să admită că a fost umilită, dezonorată, bătută, "murdărită” etc. Ea acceptă mai curând o vină inexistentă, decât faptul că a fost înjosită.

- De ce se întâmplă acest lucru?

- Pentru că sentimentul de vinovăţie nu este la fel de dureros precum sentimentul de înjosire. Persoana egocentrică admite mai uşor că ea însăşi a fost cauza evenimentului teribil, decât faptul că a fost umilită fără să ştie motivul real al umilinţei. De exemplu, vine acasă cu un ochi vânăt, iar cei din familie o întreabă: "Cine te-a bătut?" Și persoana răspunde: "Nimeni. Am căzut". Astfel, își asumă responsabilitatea și vina în întregime, numai ca să nu recunoască faptul că a fost lovită.

Vina resimţită nu răneşte la fel de mult precum umilinţa. Învinovăţirea de sine constantă şi nevrotică este o dovadă a imaturităţii omului, o caracteristică infantilă. Aceste persoane arată şi se comportă de parcă ar fi subjugate de un continuu complex de culpabilitate. Atât fizionomia, cât şi mersul lor reflectă imaginea unor copii răniţi, vinovaţi, care îşi aşteaptă din clipă în clipă pedeapsa.

Când văd persoane copleşite de sentimentul de vinovăţie, îmi imaginez instantaneu un tată agresiv sau o mamă severă, care îşi pedepsesc deseori odrasla, fie o educatoare sau profesoară foarte stricte, care îl acuză mereu pe bietul copil când îşi pătează hainele, lasă urme de noroi pe podea, sparge vreo vază sau face alte trăsnăi. Persoana adultă va purta mereu stigmatul de copil pedepsit, în special femeile ale căror mimică sau gesturi vor trăda umilinţele trecute. Fizicul, aspectul victimelor vor atrage persoane care au un complex la fel de dezvoltat cu al lor, doar că în direcţie opusă - predispusă spre sadism...

- Prin urmare, sentimentul de vinovăție resimţit de aceşti oameni este fals?

- Bineînţeles că este fals, şi aceasta numai dacă facem referire la persoana care a suferit un prejudiciu, fără să fie vinovată. Dar dacă omul a provocat în mod intenţionat evenimentul: fie că s-a certat cu cineva, s-a încins o bătaie între ei, a fost lovit, atunci el nu mai este o victimă, ci un participant, iar în cazul dat el este, într-adevăr, vinovat.

- Cum poate fi depăşit sentimentul falsei vinovăţii?

- Nu există altă cale decât să te maturizezi, să te vindeci de infantilism. La maturitate ajunge persoana care devine responsabilă pentru viaţa sa. Omul care se învinovăţeşte pe sine fără să fie vinovat, îşi asumă responsabilitatea altcuiva, sporindu-şi, în imaginaţia sa bolnavă, sentimentul propriei valori. Făcând uz de sentimentul de vinovăţie, ca pe o confirmare a cauzalităţii sale, el îşi asumă responsabilitatea pentru tot răul suferit pe nedrept. Aceasta însă, este o vină irațională, un sentiment infantil, o distorsionare a realităţii! Victima interpretează greşit realitatea, conferindu-i o alură romantică sau mistică. Ea nu observă realitatea, nu o recunoaște și nici nu-şi doreşte să o facă. Prin urmare, maturitatea înseamnă acceptarea realităţii și ancorarea persoanei în aceasta. Să fim realiști și să ne asumăm responsabilitatea corespunzătoare faptelor proprii.

- Să înţelegem că victima ar trebui să-și asume responsabilitatea doar pentru viața sa, iar responsabilitatea pentru abuzul suferit să o cedeze abuzatorului?

- Nu, pentru că tot ce rezultă din acel eveniment nu aparţine abuzatorului.

- Ce aparține victimei, deci?

- În primul rând, urmările traumei suferite şi reacţia sa la acestea. Persoana matură are şansa să se trateze, să-şi trăiască şi să-şi consume trauma până la capăt. Ea înțelege faptul că timpul o va ajuta să se vindece emoţional. Ea va avea grijă de sine, de odihna, de puterile şi de recuperarea sa. De asemenea, este opţiunea ei să se roage lui Dumnezeu, să meargă la biserică, la un psiholog, pentru a reuşi să iasă din criză. Şi toate astea sunt numai responsabilitatea victimei.

Un alt aspect ce ţine de responsabilitatea victimei vizează prudența și sobrietatea sa, pentru a evita atacul sau abuzurile din partea agresorilor. Dacă femeile slabe şi fără apărare se plimbă neînsoţite noaptea târziu pe străzi întunecoase, fără să bănuiască vreun pericol, atunci sunt responsabile pentru imprudenţa lor.

- Totuşi, dacă interpretăm violența suferită ca pe o pedeapsă pentru eroare, atunci această pedeapsă este una foarte crudă.

- De acord. Victimele sunt responsabile totuşi pentru faptul că, într-un fel sau altul, nu sunt precaute. De exemplu, o persoană merge de-a lungul unei căi ferate, iar trenul poate să o tamponeze din clipă în clipă. Este persoana responsabilă de fapta sa? Este. Dacă a fost lovită de tren, în timp ce se deplasa neregulamentar, cred că este o pedeapsă foarte grea pentru iresponsabilitatea sa. Deşi era conştientă că nu are dreptul să meargă pe acolo, totuşi a făcut-o.

Când o persoană beată urcă la volanul maşinii şi conduce cu viteză, accidentează pe cineva sau ea însăşi moare, nu este aceasta, oare, o pedeapsă cruntă pentru iresponsabilitatea sa?

La fel se întâmplă şi cu victima care se plimbă pe străzile pustii ale celui mai întunecat şi periculos cartier al oraşului - cum a făcut de a ajuns acolo?

- Probabil, în asemenea condiţii, putem admite prezenţa factorului de destin sau de pronie Dumnezeiască, pentru că viața nu este o absurdă maşină de tocat...

- Sunt de acord. Cu toate acestea, victima are partea sa de responsabilitate pentru necazul suferit. Suntem conştienţi de faptul că nu trebuie să atingem firele de mare tensiune expuse, că destui hoţi, violatori, criminali se plimbă liber prin lume şi îi putem întâlni accidental...

În situaţia respectivă, nu punem accentul pe vinovăția victimei, ci pe gradul său de responsabilitate. Victima nu trebuie să se simtă vinovată pentru ceea ce a suferit, doar să cugete în ce măsură putea fi mai precaută. 

Când o persoană întreabă: "De ce mi s-a întâmplat aceasta?", - nu va afla răspunsul niciodată. În cazul în care a mers de bunăvoie pe strazi întunecate, pentru a-şi scurta calea spre casă, deşi putea să aleagă zonele iluminate ale orașului pentru siguranţa sa, atunci descoperim o parte a răspunsului. Ea a ales să traverseze grăbită calea ferată când trenul se apropia vertiginos, să treacă rapid pe roşu prin faţa maşinilor în viteză... A fost opţiunea persoanei, și nu altfel. Care a fost partea sa de responsabilitate şi care era voia lui Dumnezeu în aceasta – nu putem noi să cunoaştem, cert este că a fost.

În tot cazul, victima nu este o sentinţă, ci o nouă stare sau condiţie în care a ajuns omul.

Text tradus de Mariana Caşu după articolul Chuvstvo viny mozhet byt' proyavleniyem infantil'nosti

Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus
Sursa: © Vetkaivi.ru