Hristos este puterea mea!

        

La Arhimandritul A. a venit o femeie care i-a mărturisit următoarele:

       "Părinte, acum câţiva ani, soţul a început să mă înşele. Adesea, venea acasă beat şi mă bătea, încât nu aveam pace în casă cu el. Viaţa de familie devenise un adevărat chin. 

        Îmi era milă de el, dar de copiii noştri mi se rupea inima. Această durere m-a apropiat de Dumnezeu. Am început să frecventez biserica şi credeam cu tărie că soţul meu are şanse de vindecare. Mergeam adesea pe la mănăstiri şi biserici, unde mă rugam pentru pace în familia noastră. Unii preoţi şi călugări ştiau despre necazul nostru şi ne pomeneau în rugăciunile lor. Nu voiam să-mi pierd speranţa.

       După fiecare lovitură primită, după umilirile şi violenţele îndurate, mă rugam pentru soţul meu bolnav şi nu-i spuneam nimic rău. Am răbdat astfel câţiva ani... 

       Într-o zi, când m-am întors de la biserică, el s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: "Femeie, tu nu te-ai plictisit de mine? Văd că nu-mi spui nimic atunci când te bat şi te umilesc. Nu-ţi vine şi ţie, câteodată, aşa... să-mi dai un pumn, să te aperi de mine? Cum de reuşeşti să fii atât de calmă?" 

         Atunci, eu i-am răspuns: "Hristos e puterea mea! El este Cel care mă întăreşte".

        Aceste cuvinte l-au sensibilizat pe soţul meu şi mi-a zis: "Să ştii că răbdarea şi credinţa ta m-au întărit şi pe mine. Îmi doresc mult să-mi schimb viaţa şi să fim o familie fericită". 

        Într-adevăr, s-au împlinit 5 ani de când mergem la biserică împreună, soţul meu este credincios, responsabil şi avem multă linişte în casă. Iar acum, îi spunea femeia stareţului Arhimandrit A., drept mulţumire lui Dumnezeu, am hotărât să susţinem financiar, pe cât se poate, bisericile şi mănăstirile aflate în construcţie".

         

      

       Am fost uimită să constat, din spusele stareţului Arhimandrit A., că mai există actualmente persoane virtuoase, răbdătoare, ale căror vieţi au fost desprinse parcă de pe filele vechi de paterice sau materice. Astăzi, oamenii răbdători sunt "pe cale de dispariţie", iar divorţul dintre soţi a ajuns o modă. Câţi dintre noi mai putem îndura bolnavii sau "căzuţii" din casele noastre, din biserică sau din societate? Cine mai are dorinţa să poarte poverile celor slabi, să se roage pentru ei şi să-i rabde, şi nu oricum, dar cu multă speranţă, curaj, credinţă? Ne smintim atât de uşor de căderile altora, încât nu ne mai pasă dacă au făcut cândva lucruri frumoase. Anulăm, astfel, orice şansă de îndreptare, de recuperare din păcat prin judecarea şi blamarea lor. Ei sunt semenii noştri care s-au împiedicat, au căzut şi au nevoie de rugăciune, de suport, de dragoste, de un cuvânt bun. Oare, nu suntem noi la fel în raport cu Hristos? De câte ori facem răul, sau păcatele acelea mici la care nu vrem să renunţăm, pentru că au devenit rutina noastră, de atâtea ori Îl trădăm, Îl lovim, Îl scuipăm, Îi râdem în faţă, şi Domnul totuşi ne rabdă, ne aşteaptă...