Mulţumeşte pentru toate binecuvântările pe care nu le-ai primit, dar care sunt pe cale!

De dragul schimbării

    
  „Gata, de mâine adopt un nou stil de viaţă. Nu mai pot trăi astfel! Voi respecta o dietă, voi face sport, voi renunţa la cafea. Mă înscriu la un curs de şofat, mă voi ruga mai mult, voi posti mai mult, voi merge la biserică mai des, mă voi oprin din bârfit, nu voi pierde timpul”... şi lista poate continua. Nu există om care să nu-şi fi propus o schimbare a stilului de viaţă. De câte ori mi-am întocmit aceste „planuri măreţe”, descopeream de la o zi la alta cum se diminuează elanul, iar listele se modifică cu eliminarea unor conţinuturi rând pe rând. De unde vine acest „zel al schimbării”? Probabil, de la gândul că nu suntem suficienţi de buni în prezent. Multe reforme au pornit de la ideea schimbării. Iar când reformele nu se produc, se declanşează revoluţii. În asemenea situaţie se află şi omul care vrea o reformare a sinelui: este în continuă revoluţie şi revoluţionare.

        De la o schimbare la alta, nici nu observăm cum trece viaţa, ne trecem şi noi... Ne schimbăm lookul, telefonul, maşina, adresa, numele, etc. Astăzi, observăm modificări rapide, un soi de „nano-schimbări” în contexte diverse, pe nivele existenţiale complexe. Omul nu mai are răbdare cu nimic ce-l înconjoară. Dacă nu poate schimba mare lucru la sine, încearcă să schimbe cu tot dinadinsul la alţii. Uneori, nu vede când răsare sau asfinţeşte soarele, nu se bucură de schimbarea anotimpurilor, nu-şi cunoaşte potenţialul şi darurile, nu-şi înţelege copiii. Omul e mereu grăbit... dornic de nou. Altceva, altceva, altceva... chiar acum, în acest moment... 

   Nu-mi schimb atitudinea, îmi înnoiesc garderoba; nu-mi schimb comportamentul în bine, îmi schimb notebookul pe unul mai performant; nu-mi schimb viaţa, îmi „schimb” soţul; nu renunţ la răutate, scap de duşmanul meu ş.a.m.d. Direcţionarea atenţiei noastre spre exterior în detrimentul vieţii lăuntrice este o dovadă de superficialitate. Puţini mai pot să iubească simplu, dezinteresat, să se bucure de puţinul lor, să-şi ignore ambiţiile neîntemeiate. Oare, vei fi mai fericit dacă îţi cumperi tabletă sau notebook de ultimă generaţie, îţi iei Lamborghini, îţi faci o vilă, călătoreşti oriunde în lume, etc? Nu cred... Ce fac, atunci? Să mor de plictiseală? Omule, cunoaşte-te şi vezi darul lui Dumnezeu care L-a pus în tine încă din momentul zămislirii tale, caută-L pe El acolo unde nimeni nu L-ar căuta. Dacă ai înţelege Cine trebuie să fii, nu cât să ai, ai renunţa la plăceri efemere. Să-ţi înţelegi menirea ta de OM, mulţumind lui Dumnezeu pentru harul Său. Dorul omului să fie dobândirea de har dumnezeiesc şi mântuirea sufletului. Astfel, el nu mai are nevoie să-şi umple existenţa cu nimicuri. Simplitatea l-ar scuti de dureri de cap inutile. O femeie mi-a confirmat faptul că omul poate fi fericit cu puţinul pe care îl are, pentru că este credincios peste acest puţin. Cum? Pai, nu avea decât două rânduri de haine. Trăia sărac şi smerit în casa ei din sat şi mereu mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. Avea credinţă, bunătate şi blândeţe neprefăcute. Făcea milostenie din puţinul ei. Din păcate, ea s-a mutat la ceruri, dar prin exemplul său, mulţi oameni îl urmează pe Dumnezeu. Un părinte spunea: „Ca să ajungi sfânt, trebuie să-i cinsteşti pe sfinţi”. Chipul acestei femei avea o pace, aşa cum numai în icoanele cu sfinţi poţi vedea. Asemenea suflete însă, sunt din ce în ce mai rare...

Recunoştinţa

"Sunt oameni care traiesc in case mari si au averi, dar nu sunt multumiti; sunt oameni care stau in cocioabe darapanate si multumesc ca au macar un acoperis deasupra capului; sunt si altfel de oameni - care dorm sub cerul liber, pe cartoane, si multumesc ca e vreme de pace si deocamdata... mai pot dormi sub cerul liber..."  (O bunica si mama care a indurat vreme de razboi)

         
       Au fost odata doi meri care cresteau in gradina stapanului lor. Unul dintre copaci era mereu mofturos: ba nu-i placea solul pe care creste, ba era nemultumit de prea multa umezeala, ba il deranjau crengile sale, pe care le considera absolut inestetice si prea groase, ba il deranjau zilele prea fierbinti sau noptile prea friguroase. Pentru ca sa-l multumeasca, stapanul il asculta, implinind tot ce ii cerea acest copac. Celalalt frate al sau, un copac la fel de aratos, era insa multumit si recunoscator pentru dragostea cu care il trata stapanul sau: fie ca ii sapa la radacina sau il uda, fie ca il varuia sau il curatea de omizi. Acest copac se incredea cu tarie in intelepcunea stapanului sau, fara sa-i reproseze sau sa-i ceara ceva dupa pofta inimii. 

        Astfel, a venit toamna. Stapanul a adus cosurile in preajma pomilor, ca sa adune merele. Dupa ce a strans roadele, pomul mofturos a observat cu surprindere ca merele sale sunt foarte mici si fara gust, iar merele copacului de alaturi sunt mari si suculente. Dezamagit, el l-a intrebat pe stapanul sau cum era posibil sa i se intample aceasta. Atunci omul intelept i-a raspuns: "Mereu ai dorit altceva decat ceea ce iti ofeream eu. Ai fost nemultumit si, prin urmare, ai primit dupa dorul inimii tale. Daca ai fi avut incredere in purtarea mea de grija, roadele tale puteau fi la fel de bogate ca ale marului de alaturi. 

Morala: Cand omul se increde in purtarea de grija a lui Dumnezeu, primeste cu reconostinta toate darurile, cu convingerea ca Domnul stie mai bine de ce are nevoie pentru desavarsirea sa.