Cum să te păzeşti de ispitele tinereţii

  citat după Sfântul Teofan Zăvorâtul

   

Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtorare (a păcatelor trupeşti). Nu călca pe acest drum! Alungă semnele pe care îl vestesc - tristeţea fără sens şi simţământul de singurătate. Împotriveşte-te făţiş. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreaptă-ţi atenţia asupra vreunui lucru de seamă, şi va trece. Dacă ţi s-a făcut milă de tine, sau te gândeşti cât de bun eşti, grăbeşte a te dezmetici şi alungă toanele acestea cu o anume severitate şi hotărâre faţă de tine însuţi, limpezindu-ţi mai cu seamă gândul sănătos al uşurătăţii celor ce-ţi trec prin minte. O smerire sau o micşorare de sine, voită ori întâmplătoare, ar fi ca apa turnată peste foc în acest caz. 

Trebuie avut grijă ca acest simţământ să fie înăbuşit şi alungat, mai ales pentru că el porneşte o mişcare. Dacă te vei opri aici, nu se va mai petrece nimic; nu vei mai avea nici dorinţa de a plăcea în mod deosebit altora, nici de a te îmbrăca cu haine frumoase, nici de a ieşi tot timpul la plimbare. Dacă acestea năvălesc, luptă-te cu ele. Cea mai bună apărare stă în cea mai severă rânduială în toate: în lucrările trupului şi încă mai mult în lucrarea minţii. Sporeşte-ţi studiile, stai acasă, nu te deda la distracţii. Dacă trebuie să ieşi, păzeşte-ţi simţurile, fereşte-te de persoanele de sex opus şi - mai ales - roagă-te. 

Pe lângă aceste primejdii care vin din însuşirile tinereţii, mai sunt două. Mai întâi, un fel de a cugeta care ridică în slăvi cunoaşterea raţională sau raţiunea personală. Un tânăr socoate drept titlu de cinste să arunce o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, lăsând la o parte cele ce nu se potrivesc măsurii cu care judecă el lucrurile. Aceasta este de ajuns pentru a-şi smulge din inimă trăirea care se naşte din credinţă, prin Biserică, şi rămâne singur. Căutând înlocuitori pentru ceea ce a lepădat, se aruncă în teorii făurite fără nici o legătură cu Adevărul dumnezeiesc; se încâlceşte în acestea şi izgoneşte din mintea sa toate adevărurile de credinţă. Prăpădul e încă şi mai mare dacă aceste teorii îi sunt puse la îndemână în şcoli şi dacă un astfel de duh stăpâneşte acolo. Oamenii de astăzi au impresia că intră în stăpânirea adevărului, dar nu fac decât să adune idei ceţoase, deşarte şi ciudate, în cea mai mare parte a lor împotrivindu-se chiar simţului realităţii; numai că aceste idei îi atrag pe cei nepricepuţi şi devin un idol pentru tânărul iscoditor. 

În al doilea rând, este felul lumesc de a cugeta. Chiar dacă acesta ar putea să pară folositor, atunci când domină într-un tânăr, se dovedeşte o adevărată pacoste. Se manifestă printr-o viaţă purtată încoace şi încolo de senzaţiile primite prin simţuri, printr-un fel de a fi în care persoana zăboveşte foarte puţin în lăuntrul ei, fiind mai mereu în afară, fie în visuri sau realitate. Cugetând astfel, omul ajunge să urască viaţa lăuntrică şi pe cei care vorbesc despre ea şi o trăiesc. Pentru el, adevăraţii creştini sunt nişte mistici cu minţile zdruncinate sau nişte prefăcuţi şi aşa mai departe. Nu poate ajunge la înţelegerea adevărului, fiind împiedicat de duhul lumii atât de prezent în cercurile de viaţă lumească în care tânărul este primit fără nici o reţinere, ba chiar e sfătuit să intre. Prin legătura cu ele, toate ideile şi obiceiurile stricate ale lumii sunt presărate în sufletul deschis al tânărului, care nu a fost prevenit din timp şi nici pregătit să li se împotrivească. El acum îşi formează o viziune asupra vieţii, iar acest duh lumesc se întipăreşte în el ca în ceară, iar el, fără să vrea, îi devine fiu. Dar a fi un astfel de fiu e tot ce poate fi mai potrivnic înfierii noastre de către Dumnezeu în Hristos Iisus.

Şi aşa, iată care sunt primejdiile ce pândesc un tânăr pentru că este tânăr! Şi cât de greu este să le faci faţă! Însă pentru cel care s-a hotărât să se închine lui Dumnezeu înainte de a veni anii tinereţii, această vârstă nu e chiar atât de primejdioasă. Trebuie doar să rabde puţin, dar apoi va veni cea mai senină şi fericită odihnă. Păstrează cu grijă făgăduinţa vieţii creştine curate în tot acest răstimp, iar apoi vei putea trăi cu o anumită trăinicie sfântă, de nezdruncinat. Oricine a trecut neprimejduit prin anii tinereţii, a navigat, aşa-zicând, de-a lungul unui râu năvalnic şi zbuciumat şi, privind în urmă, binecuvintează pe Dumnezeu. Un altul, însă, cu lacrimi în ochi, se întoarce cu adâncă părere de rău, blestemându-se pe sine. Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea tinereţii. Oare va mai dobândi vreodată cel căzut ceea ce are cel ce nu a căzut?

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Egumeniţa, p. 78-80