De Sfântul Pantelimon

După Maslu, Părintele stareț de la Mănăstirea Ciuflea ne-a istorisit despre viața, puterea și minunile Sfântului Pantelimon, sărbătorit astăzi la noi, ne-a binecuvântat, iar la plecare aud vorbind două bătrâne. Una din ele îi povestea alteia cum o ajută Sfânta Pelagheia din Reazan cu sfaturile pe care le-a lăsat credincioșilor. Cealaltă își aduce aminte cum a indemnat-o o călugăriță să se roage, cum Sfântul Nicolae are grijă de bunăstarea ei. Iar pe o banca văd un copil cum ascultă, cu privirea ușor îndreptată spre ele. Cu adevărat, credința vine prin auzire.

Îmi răsare în minte o fază cum ne aflam noi, nepotii, într-o vacanță, la bunica. Și avea ea un drag să ne vorbească despre sfinți când voiam noi mai abitir la joacă. Ea nu citea cărți, dar avea o memorie foarte bună. Reținea predica de duminică atât de bine, încât o ascultam, în cele din urmă, fără sa respirăm. De data asta, ne vorbise despre Sfântul Gheorghe din icoana din colțul de răsărit al casei. În fața icoanei de un secol vechime ardea zilnic candela. Culorile pălisera din cauza vremii. Nu mai distingeam clar imaginea Sfântului, decât o pată pe un cal care semăna și aceasta mai mult cu o stafie. Și cum stam în casa mică, vine nana Leomida la noi cu vărzari. Noi, când o vedeam pe nana, știam dinainte că ne-a adus ceva bun în desagă și asteptam sa ne înfruptăm, bineînțeles, cu multă bucurie. Am înconjurat biata femeie care ne-a luat în brațe, râdea zglobiu cu un ochi dezchis și cu unul închis din care se prelingea câte o lacrimă, ne-a sărutat pe frunte pe fiecare, ne-a spus cate o glumă. Apoi, bunica Maria, binedispusă, rupe din acele vărzări și ne împarte la fiecare câte o bucată cât palma. După care zice: "Amu, ia să vă văd la joacă. Ați mâncat, v-ați saturat? Hai la zburdat!".

Iaca până acum vreo zece ani, nu am înțeles de ce, atunci când amintea de Sfântul Gheorghe sau de alți sfinți, bunica nu se sfia să vorbească, dar când venea nana Leomida se cam "sfia" să stea cu noi la povești. Mai tarziu, mi-am dat eu seama că aveau necazurile lor, pe care și le spuneau într-un colț de batistă. Iar copiii nici nu pot, dar nici nu e nevoie să audă despre greutățile maturilor înainte de vreme, în vremea neprihănită a copilăriei, iar despre sfinți - nicio grijă, se poate vorbi, pentru că ei sunt în afara timpului și sunt curați precum clipele strălucitoare ale copilăriei.

Text de ©️Mariana Cașu 

Esența rugăciunii

⚜️ RUGĂCIUNEA trebuie să fie în concordanță cu modul nostru de viață. Sunt rugăciuni pe care nu le trăim cu sufletul, care nu ne ating din diverse motive – fie din cauza insensibilității spirituale, a infantilității duhovnicești sau a neprihănirii spirituale. Există și asta: la ce bun, bunăoară, un copil neprihănit să citească texte pe care le-a scris cineva cu lacrimi amare pentru păcatele săvârșite?
Acționați conform conștiinței proprii și veți fi liber să vă rugați cu orice rugăciune. Suntem liberi pentru tot ceea ce este bun. Creștinii au libertate deplină în săvârșirea binelui. Nu suntem sclavii unei cutare sau cutare practici de rugăciune. Nu-i poți obliga pe toți să facă la fel. În caz contrar, ne vom izola într-un fel de "lagăr de concentrare" divin. E bine să existe creativitate absolută în acest sens. Să înțelegeți faptul că biserica binecuvântează omul la creativitate. Faci cum vrei, cum simți, atât timp cât ai incredere deplină în cuvintele rugăciunii pe care o faci.
Rugăciunea se poate transforma în turuială: „Bu-bu-buu-buu... Amin!” - și te pui la somn;  „Bu-bu-buu-buu… Amin!” - și pleci la muncă. Nu acesta este scopul ei. Sensul rugăciunii este altul. Poți să faci orice vrei tu în limitele a ceea ce este permis, astfel încât inima să se vindece și să fie curățată de cuvântul și de numele lui Dumnezeu.
Este necesar ca focul rugăciunii să fie păstrat de o persoană cât mai mult timp cu putință. Te-ai rugat, ai ieșit în stradă, ca și cum ai ține o lumânare în mâini - a suflat vântul, s-a stins lumânarea, iar roadele rugăciunii nu se mai simt. Iar dacă ai un recipient mic unde păstrezi lumânarea arzând, și ea are acces temperat la aer, atunci, deși vei ieși afară, vântul nu va stinge focul. În așa fel viețuiești în rugăciune - nu mai ești nepoliticos cu oamenii, nu condamni pe nimeni, nu te enervezi, nu-ți faci griji in exces - trăiești în duhul rugăciunii.
Esența rugăciunii este să trăiești în duhul rugăciunii. Nu pentru lectura propriu-zisă, pentru că Dumnezeu ar trebui să fie contabil în cazul dat. El însă nu este contabil, iar esența rugăciunii este să trăim în duh de rugăciune. Faceți orice vă ajută să trăiți în duhul rugăciunii.

Să trăiești în așa fel, încât strictețea legii să nu se răsfrângă asupra ta, să nu funcționeze. Ai citit o rugăciune și ți-a atins inima pentru prima dată după mulți ani, deși o rostești de foarte mult timp? - În cazul dat, oprește-te și stai în acea rugăciune. Fii loial ei, pentru că reprezintă o ușă către har pentru tine în prezent.

🖍 Traducere de Mariana Cașu după ©️Preot Andrei Tkaciov

Cuvinte și imagini pentru suflet

"Acela care iubește lucrurile bune și frumoase tinde de bună voie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providență prin rațiunile înțelepciunii. Iar acela ce nu-i îndrăgostit de acestea e tras de la păcat împotriva voii lui - și lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu e îndumnezeit prin Providență, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie e oprit de Judecată să ajungă la osândă". (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

În concluzie, pedagogia pe care o aplică Dumnezeu în fiecare situație, vizavi de oameni, se deosebește, dar intenția este aceeași: să nu piardă niciun suflet.

Bătrânul cu pălărie de paie

Eu și soțul meu suntem împreună de 10 ani. Avem doi copii minunați, dar, din păcate, fiul mai mare din prima căsătorie a soțului, s-a „străduit” constant să ne despartă. Astfel, după multe dificultăţi îndurate, m-am întors la părinții mei într-un apartament cu două camere împreună cu cei doi copii.

În duminica următoare am mers la biserică, la Sfânta Liturghie. Părintele slujitor de acolo, Maxim, mi-a recomandat să cumpăr icoana Sfântului Spiridon și să citesc Acatistul sfântului în faţa icoanei. Minunea nu a întârziat să apară!

Sfântul m-a auzit, pentru că m-am rugat lui cu toată inima. La un moment dat, soțul îmi telefonează şi îmi spune: „Caută un apartament, pe care să-l cumpărăm şi să ne mutăm acolo”.  

Am început să caut, dar multe oferte sau întâlniri cu agenţii imobiliari se anulau în circumstanţe ciudate. Pentru mijlocirea Sfântului Spiridon, Dumnezeu ne-a protejat de persoane dubioase, aşa cum am realizat noi mai târziu.

Într-o zi, trebuia să fac o călătorie lungă cu trenul. Intru în vagon şi mă aşez la locul meu, iar în compatimentul de vizavi văd un bătrân. Era o vreme destul de rece, încât mi-a atras atenţia faptul că dânsul purta sandale în picioare, pe cap avea o pălărie de paie şi îi lipsea orice fel de bagaj.  

Când, în sfârşit, trenul a pornit, am început să am tot felul de stări: lacrimile îmi şiroiau necontenit, m-a cuprins o stare de umilinţă şi compasiune pentru fiul mai mare al soţului meu şi l-am putut ierta pentru tot ce ne-a făcut.

De asemenea, mă căiam pentru toate păcatele mele (era Postul Mare, chiar înainte de Paști), iar atmosfera din vagon se schimbase, până şi aerul de acolo părea îmbibat cu aromă de tămâie.

Bătrânul se uita mereu în pașaportul său. Voiam atât de mult să mă apropii de el, ca de un tată. Avea multă bunătate şi o energie benefică. Barba îi era lungă și cenuşie, iar un băiat de vreo 6 ani totuşi s-a dus la el, neputându-se abţine să verifice dacă e adevărată. Bătrânul i-a răspuns cu blândeţe: „Când vei crește, vei avea şi tu o barbă ca asta”.

Când am ajuns acasă, următoarea mea încercare de a cumpăra o locuinţă a eșuat. Îmi pierdusem orice speranţă. Dar într-un mod miraculos, în scurt timp, am intrat să listez anunţurile şi am descoperit exact apartamentul la care visasem de multă vreme. Procesul de vânzare-cumpărare a decurs foarte bine, iar în prezent avem locuinţa noastră.

Mulţumesc lui Dumnezeu! Și, desigur, îi mulţumesc mult Sfântului Spiridon!

Traducere din rusă de Mariana Caşu

Instagram: Bătrânul cu pălărie de paie

 

Stareţul Efrem din Arizona

Biserica medievală din Chişinău

La un pas de tine. Descoperă…
un monument istoric şi arhitectural deosebit, care a rezistat secolelor, în ploaie, vânt şi ninsoare. Biserica medievală de lemn “Adormirea Maicii Domnului” işi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat:

1642 – ctitorii răzeşi din satul Hirişeni construiesc Biserica de lemn în curtea Mănăstirii Hârjauca…

sursa foto

1821 – odată cu strămutarea vetrei Mănăstirii Hârjauca, biserica de lemn este demontată şi transferată de urmaşii ctitorilor pe teritoriul satului Hirişeni. Acolo le serveste localnicilor până în 1928, când în sat se construieşte o nouă biserică de piatră…

1928 – rămasă a fi doar o biserică de cimitir, abandonată şi uitată, biserica începe să se darâme…

1998 – acoperişul de şindrilă se prăbuşeşte împreună cu vechea clopotniţă. Timp de 12 ani biserica supravieţuieşte stihiilor naturii în această stare.

2010 – în urma procesului de demontare, iar apoi – restaurare, Biserica de lemn “Adormirea Maicii Domnului” este adusa bârnă cu bârnă la Chişinău.

24 septembrie 2011 – începe o nouă etapă în istoria bisericii, ea este sfinţită la Chişinău. De atunci, uşile ei sunt deschise enoriaşilor care vor să asiste la slujbele obişnuite, precum şi tuturor doritorilor de a descoperi trecutul nostru istoric…

La un pas de tine. Descoperă…

• Unica biserică de lemn din Republica Moldova care păstrează arhitectura medievală clasică moldovenească;
• Cea mai veche biserică de lemn ţară, construită în 1642 din stejarii codrilor Moldovei din Călăraşi;
• Cea mai înaltă biserică de lemn din ţară;
• 85% din bârnele originale ale bisericii;
• 70% din iconostasul iniţial al bisericii;
• Icoane care datează din sec. al XVIII-lea.


sursa: http://bisericamedievala.wordpress.com/

  

        Biserica medievală "Adormirea Maicii Domnului" din Chişinău îşi deschide larg porţile de lemn în faţa tuturor creştinilor iubitori de trecut, de linişte şi rugăciune, precum şi pasionaţilor de istorie, cultură şi turism. Este amplasată într-o zonă verde, pitorească, în apropierea unui lac imens, nu departe de Porţile Oraşului Chişinău, Botanica. Mai multe detalii despre amplasare şi contacte puteţi afla pe blogul bisericii.

Despre Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei

    
La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Patriarhiei Române a apărut, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în noua colecţie de „Acatiste şi Vieţi de Sfinţi”. Sfântul Ierarh Varlaam este sărbătorit de Biserica Ortodoxă la 30 august/12 septembrie.

Sfântul Ierarh Varlaam s-a născut în jurul anului 1590 într-o familie de răzeşi din ţinutul Neamţului. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat limbile slavonă şi greacă. Pe acest loc, vornicul Nestor Ureche şi soţia sa, Mitrofana, au ctitorit în anul 1602 Mănăstirea Secu, în care era şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, după o vreme a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara Sfântului Ioan Scărarul, în anul 1618. Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al binecredinciosului domnitor martir Miron Barnovschi (1626-1629; 1633), apoi egumen la Dragomirna, arhimandritul Varlaam a fost trimis la Kiev şi Moscova, în anul 1628, în vederea cumpărării de icoane pentru Mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Când s-a întors în ţară, a primit trista veste a morţii marelui mitropolit Anastasie Crimca (†19 ianuarie 1629) şi pe cea a înlăturării domnitorului Miron Barnovschi, fapt pentru care s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei lui Alexandru Iliaş (1620-1621; 1631-1633), prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Anastasie al II-lea (1629-1632). Noul mitropolit împletea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi sale, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domn Vasile Lupu (1634-1653). Sprijinit şi de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (†1647), mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a aşezat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.

Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită, în anul 1638, de Sfântul mitropolit Petru Movilă al Kievului, mărturisire care punea la îndemâna clerului şi a credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, el s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea tronului de patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Ca un păstor bun şi harnic, mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte Taine, Răspuns împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învățătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643), a fost prima carte românească tipărită în Moldova. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii care locuiau de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi. În timpul păstoririi mitropolitului Varlaam a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. Tot aici, la 13 iunie 1641, evlaviosul mitropolit a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea patriarhului ecumenic Partenie I (1639-1644).

Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, în anul 1653, mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii. El a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa întru apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul Sfinţilor din calendar pe învăţatul mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Moaştele sale se găsesc acum aşezate în raclă, în biserica Mănăstirii Secu.

Articol preluat: basilica.ro 

Sub milostivirea ta scăpăm, Nascătoare de Dumnezeu, Fecioară!

       

Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului. Ea este prevăzută de Providenţă îndată după căderea omului. Deci pomenirea ei pune din plin problema refacerii omului.

       Primul om refăcut e Iisus, Fiul ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită chiar de Iisus când era pe cruce, ca Maică a creştinătăţii, când Iisus i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan pe Ea de maică.

    Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa aceasta nu e numai atâta.

       Ştim de la Iisus că vom purta şi chipul pe care ni L-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta, însă, când se va naşte în noi Iisus aşa cum S-a născut în Sfânta Fecioară. 

       Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic. 

      Nu e, prin urmare, numai o urmare a Domnului, o "imitatio Christi", ci şi o urmare a Maicii Domnului. Dar Maica Domnului n-a fost scutită de nici una din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul ei.

      Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jertfă, dovadă că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi Maica Domnului era printre cei puţini.

     Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini e Maica Domnului, căci spre a ajunge la refacerea noastră trebuie să trecem prin multe răstigniri şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.

      Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu mai sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire. 

       Moise se ruga strâmtorând pe Dumnezeu (Ieşirea, cap.32):

    - Încetează, Doamne, urgia Ta şi potoleşte-Ţi mânia şi socoteşte cu blândeţe greşalele poporului Tău. Adu-Ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov!

     - Nu! a răspuns Dumnezeu. Lasă-Mă să-i zdrobesc, căci cu urgie M-am mâniat asupra lor şi vreau să-i prăpădesc! 

      -  Dacă nu-i ierţi, şterge-mă şi pe mine din cartea vieţii!

       Şi a încetat urgia lui Dumnezeu şi pentru rugăciunea lui Moise i-a iertat pe ei. 

       Cine-i Moise, şi cine-i Maica Domnului?

     Când te-a lepădat Dumnezeu şi nici sfinţii nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată.

      "Între robii lui Dumnezeu e o deosebire fără margini" zice Sfântul Damaschin. Dacă Moise, un rob, poate prin rugăciunea lui să oprească urgia lui Dumnezeu şi nu-L lasă să Se răzbune pe închinătorii la idoli - cu atât mai mult rugăciunea Sfintei Fecioare Maria va opri să nu cadă urgia divină peste păcătosul popor creştin.

     Dumnezeu a făcut pe om în calitate de fiu şi nu ca pe o făptură oarecare. Această calitate, Dumnezeu n-a dat-o îngerilor sau altei creaturi. Domnul Hristos întrupându-Se a ridicat firea feminină, femeiască, până la cinstea de a putea fi numită Maica lui Dumnezeu. 

    Ereticii, neputând înţelege, spuneau că: nu se poate ca o muritoare să fie Maica lui Dumnezeu.

      Subiectul întrupării în chip omenesc este persoana a II-a a Sfintei Treimi şi deci cea care a născut pe Dumnezeu întrupat este Născătoarea de Dumnezeu, afirmaţie a Sinodului al III-lea ecumenic de la Efes, din anul 431.

      Maica Domnului oarecum răscumpără la picoarele Crucii, ceea ce a greşit strămoaşa (Eva).

     Al VII-lea Sobor (Sinod) Ecumenic (de la Niceea, din anul 787), având în vedere rătăcirile despre Sfinţi şi Maica Domnului, hotărăşte:

     "A cinsti şi a mări mai întâi pe Născătoarea de Dumnezeu: mai înaltă decât toate puterile cereşti; iar de asemenea şi pe sfintele puteri îngereşti, fericiţii şi întru tot lăudaţii Apostoli şi Prooroci, pe Sfinţii Mucenici morţi pentru Hristos, pe Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli şi toţi drepţii, cuvioşii bărbaţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ne pot apropia de Împăratul tuturor - Dumnezeu".

    Şi cântă Biserica: Sub milostivirea Ta scăpăm, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, Fecioară! Întru rugăciunile noastre nu ne lăsa pe noi în scârbe, ci ne mântuieşte pe noi: Una curată, Binecuvântată, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu...

                  

                        Din învăţăturile Părintelui ARSENIE BOCA, Ucigaşa Cetate, (p.73-77)

         

Hristos S-a Înălţat!

               Înălţarea Domnului se prăznuieşte la 40 de zile dupa Înviere, în Joia din săptămâna a şasea, dupa Paşti. Este cunoscută în popor cu denumirea de Ispas. În ziua aceasta creştinii se salută cu "Hristos S-a Înalţat!" şi "Adevărat S-a Înălţat!". Conform Sfintei Scripturi, Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a înalţat la cer (Luca 24, 51). Înălţarea lui Hristos întru slavă şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii Lui. 

Mănăstirea Sfânta Treime

   

       În ziua de Paşti, o prietenă îmi propune să mergem în pelerinaj la mănăstirea Sfânta Treime din satul Glinjeni, Făleşti. Surprinsă de iniţiativa ei, m-am gândit că este o şansă unică să ajung acolo în asemenea zi sfântă. Prin urmare, ne-am întâlnit la autogara din Chişinău cu o oră mai devreme de cea stabilită, ca să prindem bilete. După ce am vorbit de una şi de alta, în sfârşit, urcăm în maşină şi, după vreo trei ore de mers, coborâm chiar la poarta mănăstirii. Acolo, ne aştepta o măicuţă în etate care ne-a îmbrăţişat cu drag şi ne-a invitat înăuntru.

       Cupolele aurite ale bisericii le observasem din depărtare. Totuşi, abia când am coborât din maşină, am văzut măreţia de nedescris a sfântului lăcaş, ale cărui ziduri de culoarea nisipului se îmbină perfect cu strălucirea de aur a cupolelor.

     Mănăstirea a fost întemeiată în anii '20 ai secolului trecut. În imediata apropiere a sfântului aşezământ se află cimitirul vechi, unde, de Paştele Blajinilor, vin creştinii la morminte pentru pomenirea morţilor. La străduinţa maicii stareţe Anastasia şi a oamenilor de bună-credinţă, mănăstirea şi-a recăpătat imaginea defăimată în timpul sovietic, când a fost distrusă până la jumătate, iar zidurile au servit drept depozit de unelte. Astăzi, zidurile vechi, vitregite de vremi, se diferenţiază de cele noi prin piatră de temelie mai închisă la culoare. Zidurile noi se suprapun peste cele vechi, formând un contrast absolut fantastic. Le asociez cu un copac a cărei coroană a fost distrusă, dar trunchiul său nu s-a uscat o dată cu trecerea vremii, ci s-a incăpăţânat să dea viaţă unor noi crengi, mai frumoase decât odinioară. Aspectul exterior al pereţilor, de castel medieval, e cu atât mai atrăgător pentru ochii pelerinului dornic de rugăciune şi reculegere. În fiecare zi, cele 11 clopote din vărful clopotniţei cheamă creştinii la Sânta Liturghie şi Vecernie. Atmosfera specială, privirea caldă a maicilor şi bunăvoinţa primirii de străini poate fi observată cu uşurinţă în această obşte. Bineînţeles, maica stareţă dă tonul în toate, astfel încât orice lucrare se face în armonie, cu dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Ascultările se împlinesc de bunăvoie şi, prin această atitudine, înţelegem cum se dedică monahiile vieţii în Hristos. Precum ard lumânările în biserică, astfel îşi oferă monahul voinţa în mâinile lui Dumnezeu.

      Deocamdată, mănăstirea se află în faza de construcţie şi sunt multe alte proiecte de realizat. Când am întrebat-o pe maica stareţă cum merg lucrările, mi-a răspuns cu bucurie că în viitorul apropiat se preconizează construcţia unui nou corp de chilii, pentru ca mănăstirea să poată adăposti pelerinii şi oaspeţii.

      În aprilie 2004, P.S. Marchel, Episcopul de Bălţi şi Făleşti, a oficiat slujba de sfinţire a sfântului aşezământ pentru binecuvântare şi spor în realizarea lucrărilor de reconstrucţie. În curând, va fi începută, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi pictura murală interioară. În prezent, biserica mănăstirii păstrează cu cinste zeci de moaşte ale sfinţilor peşterilor din Kiev. La fiecare sfântă Liturghie, Utrenie şi Vecernie, se înalţă vocile line şi curate ale maicilor din corul condus de măicuţa Agnesia care este fascinată de muzica bisericească, dedicându-se totalmente studiului cântărilor. Am fost şi mai uimită să aflu că s-a retras în mănăstire la doar 12 ani, fapt care nu a împiedicat-o să studieze pianul la perfecţie şi să cânte pe toate vocile.

     Bineînţeles, vrednicia maicilor numai Dumnezeu o cunoaşte, pentru că fiecare din ele îşi înmulţeşte talanţii în taină, fără să-şi afişeze realizările, ceea ce poate constitui un exemplu bun de urmat pentru orice mirean.

     Când mi-am luat rămas bun, ochii măicuţelor s-au înduioşat de lacrimi. Când cineva drag pleacă, sufletele curate simt tristeţea despărţirii. Bineînţeles, primul meu gând a fost că trebuie să revin aici neapărat...

Hristos a înviat!

Unde-ţi este moarte, boldul?

Unde-ţi este iadule, biruinţa?

Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.

Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii.

Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.

Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.

Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapa; ca Hristos
sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut.

Lui se cuvine slava şi stăpânire în vecii vecilor.

                                                          Sfântul Ioan Gură de Aur

Prohodul Domnului

PROHODUL DOMNULUI

Asculta mai multe audio diverse

Despre post

    A inceput Postul Mare. Ma confrunt mereu cu o seama de greutati cand e vorba de post. Postitorul stie sa se infraneze, fapt cu care eu nu ma pot lauda. Imi place sa mananc si, de obicei, o fac in mod compulsiv. Exista insa si o alta latura a postului, cea in care omul isi va "lucra" starea launtrica si privirea catre aproapele sau. Cum va alege omul sa-si vada fratele? Il va judeca sau nu? Il va uri sau nu? Mai ales in Post, omul isi verifica starea interioara, daca poate sau nu sa-l priveasca pe fratele sau cu ochi buni. Inteleg cu regret insa, ca nici la acest capitol nu stau tocmai bine. E de-ajuns sa mi se intample ceva, cum ma si razbun pe aproapele meu... chiar si subtil, atunci cand poate il privesc urat sau am ganduri rele despre acesta.  

"Postul cel adevarat - spune Sf. Vasile cel Mare - consta in retinerea de la cele rele. Dezleaga toata legatura nedreptatii, iarta aproapelui tau vatamarile, daruieste lui datoriile. Tu nu mananci carne, dar mananci pe fratele tau. Tu te retii din vin, dar nu infranezi zburdarile trupului. Tu nu mananci pana seara, dar petreci ziua cu procese." (Despre post, 10).

      Cum sa fac sa postesc cu folos, deci? Cum sa fac sa iubesc Postul si sa nu pierd acest timp cu semnificatie duhovniceasca pentru sufletul meu?

       Postul e prima porunca data omului in rai de Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el (din pomul din mijlocul raiului- n.m.), nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"  Prin nepostire omul a cunoscut moartea. Si totusi, cand stiu ca este porunca, cu atat mai mult, ma tenteaza sa o incalc... 

       Mantuitorul Insusi a postit timp de 40 de zile. Si aceasta a facut-o pentru noi din dragoste. Nu exista alta cale de a reusi: postesti pentru iubirea lui  Dumnezeu; postesti, pentru ca sa te impartasesti de Harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine; postesti pentru binele tau si al aproapelui. Te lipsesti de mancarea delicioasa, iti sacrifici mofturile si dorintele, renunti la rautate, ca sa primesti, in schimb, bucurie. Harul nu se da cu masura si nici nu ramane dator nimanui. Deci, voi posti pentru ca Dumnezeu ma iubeste si eu vreau sa raspund iubirii Lui. Altminteri, postul mi se face spre osandire.