Îmi răsare în minte o fază cum ne aflam noi, nepotii, într-o vacanță, la bunica. Și avea ea un drag să ne vorbească despre sfinți când voiam noi mai abitir la joacă. Ea nu citea cărți, dar avea o memorie foarte bună. Reținea predica de duminică atât de bine, încât o ascultam, în cele din urmă, fără sa respirăm. De data asta, ne vorbise despre Sfântul Gheorghe din icoana din colțul de răsărit al casei. În fața icoanei de un secol vechime ardea zilnic candela. Culorile pălisera din cauza vremii. Nu mai distingeam clar imaginea Sfântului, decât o pată pe un cal care semăna și aceasta mai mult cu o stafie. Și cum stam în casa mică, vine nana Leomida la noi cu vărzari. Noi, când o vedeam pe nana, știam dinainte că ne-a adus ceva bun în desagă și asteptam sa ne înfruptăm, bineînțeles, cu multă bucurie. Am înconjurat biata femeie care ne-a luat în brațe, râdea zglobiu cu un ochi dezchis și cu unul închis din care se prelingea câte o lacrimă, ne-a sărutat pe frunte pe fiecare, ne-a spus cate o glumă. Apoi, bunica Maria, binedispusă, rupe din acele vărzări și ne împarte la fiecare câte o bucată cât palma. După care zice: "Amu, ia să vă văd la joacă. Ați mâncat, v-ați saturat? Hai la zburdat!".
Iaca până acum vreo zece ani, nu am înțeles de ce, atunci când amintea de Sfântul Gheorghe sau de alți sfinți, bunica nu se sfia să vorbească, dar când venea nana Leomida se cam "sfia" să stea cu noi la povești. Mai tarziu, mi-am dat eu seama că aveau necazurile lor, pe care și le spuneau într-un colț de batistă. Iar copiii nici nu pot, dar nici nu e nevoie să audă despre greutățile maturilor înainte de vreme, în vremea neprihănită a copilăriei, iar despre sfinți - nicio grijă, se poate vorbi, pentru că ei sunt în afara timpului și sunt curați precum clipele strălucitoare ale copilăriei.
Text de ©️Mariana Cașu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu