Trauma şi vindecarea ei

 

sursa foto

    

  Tema discuţiei noastre se axează pe abuzul suferit în trecut. Cum putem depăşi urmările provocate de acesta?

    Înainte de toate, să admiteţi că suferiţi o traumă psihologică. Este un pas necesar şi important. Nerecunoașterea faptului că aţi suferit cândva, va constitui o piedică în calea depăşirii şi vindecării traumei. Amintirile ce vizează trauma sunt întotdeauna dureroase. De aceea, omul care "intră în comuniune" cu durerea sa, va avea nevoie de ajutorul specialistului.

     Este important de menţionat că evenimentul traumatic este adesea pur subiectiv. Evenimentul în sine e posibil să nu fi avut loc. Percepția unei persoane, mai ales a unui copil, este foarte subiectivă. Prin urmare, vom lucra nu doar cu evenimentul, dar şi cu percepţia victimei referitoare la acesta, cu ce a provocat el la nivelul său de conştientizare.

      Nu doar abuzul suferit poate provoca o traumă psihologică victimei. A fi martorul unui abuz, a unei cruzimi este şi aceasta o traumă suferită (aproape în toate cazurile). Când copiii privesc filme de acţiune cu lupte sângeroase, când fiul vede cum tatăl o loveşte pe mama sa, când este bătut sau maltratat cineva în public, psihicul oamenilor este traumat. Televiziunea cu tot ce difuzează pe canalele sale comerciale afectează, în special, psihicul copiilor.

     Prin urmare, ne confruntăm nu atât cu evenimentul propriu-zis, cât cu trauma pe care acesta o provoacă.

     Da. Trauma se produce întotdeauna în timpul unei situaţii foarte stresante, când este depăşită orice condiţie de siguranță și confort. Gradul de severitate al traumei depinde de subiectivitatea percepţiei persoanei. Mai mult sau mai puţin, durerea lasă pentru totdeauna urme în sufletul omului.

       În concluzie, dacă nu este tratată la timp, urmările ei vor fi greu de depăşit?

      De regulă, da. Totuşi, ajutorul nu este întotdeauna oportun. Dacă abuzul a avut loc până la vârsta de doi ani, când copilul nu poate conşientiza faptul ca atare, atunci el nu va afla, de regulă, ce a suferit. Putem determina doar simptomatica sau urmările traumei, dar nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat exact.

      Atunci, să abordăm situaţia când victima îşi aminteşte de abuz. Care sunt problemele cu care ea se va confrunta în timp?
     Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, - sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.

     Probabil, problema cea mai serioasă cu care se confruntă victima este boala relaţiilor sau a relaţiilor defectuoase în viaţa sa?

      Da, este o problemă serioasă, dar nu e prima pe listă. Consecinţa directă a traumei poate fi, de exemplu, un puternic sentiment de vinovăţie şi repulsie faţă de propriul trup. Pe acest temei, vor surveni şi dificultăţile de relaţionare sau conflictele în familie. Fiecare situaţie este specială şi trebuie analizată în mod individual. Deseori, când un adolescent este abuzat sexual, el simte ruşine şi vinovăţie concomitent, fapt care îl determină să tăinuiască violul. Pentru a fi ajutat, i se va explica faptul că despre aceasta poate şi trebuie să vorbească (dar nu cu oricine).

      Prin urmare, e important să diferenţiem problemele stringente de cele evidente, dar secundare?

      Vom putea face acest lucru numai cu ajutorul psihologului, psihoterapeutului. Tratarea prin forţe proprii este ineficienta, iar diversele autotratamente sunt chiar periculoase. Sunt psihologi care nu vor să se ocupe de traumă, pentru că aceasta presupune o calificare înaltă şi pregătire specială. Sufletul omenesc este foarte sensibil, astfel că solicită o abordare atentă şi responsabilă.

       Dificultăţile survin atunci când încercăm să ne detaşăm de experiența neplăcută sau să uităm de ea. Omul are un mecanism de apărare innăscut împotriva experiențelor dureroase. Mecanismul dat funcționează, pentru ca el să se poată adapta vieţii şi condiţiilor ei. Acesta îi şopteşte omului la nivel inconștient: "uită, nu-ţi mai aminti, adaptează-te". În acest fel, el refuză, se opune să-şi trăiască trauma până la capăt, să şi-o „consume”.

      Ce înseamnă, de fapt, termenul sau expresia „consumarea traumei” sau trăirea ei până la capăt?

     Este un termen psihologic dezvoltat minuţios în zilele noastre de psihologul terapeut Vasilyuk F. E. "Consumarea” unei experienţe până la capăt este o activitate specifică... Nu este doar o însumare a stărilor prin care trece victima: de înfiorare, lacrimi, frică, ci anume o activitate. Caracteristica trăirii unei experienţe până la capăt e un proces emoţional dificil. Este un proces dureros, dar necesar.

     Prin ce se deosebeşte psihicul unui copil de cel al unui matur? Prin faptul că un matur îşi cunoaşte potenţialul, are resurse care, dacă le-ar folosi, l-ar ajuta să depăşească situaţiile critice ale vieţii. Copilul însă nu dispune de potenţialul unui matur, este limitat şi, prin urmare, inapt să reziste la stres puternic. Copilul refuză să „consume” situaţia traumatică, ceea ce este firesc. Din acest motiv, el uită trauma îndurată. Un matur suportă mai mult, el este mai rezistent decât un copil. Această suportabilitate este şi trăirea sau „consumarea” experienţei până la capăt.

    Pentru a depăşi trauma există anumite metode: tradiţionale (din vechime) și contemporane (psihologice). Cum îşi deplângeau oamenii durerea în cele mai vechi timpuri? Gemând, plângând, bocind, rugându-se. Îşi exteriorizau durerea şi fizic. De exemplu, în Orient, persoana îndurerată obişnuia să-ţi smulgă părul de pe cap, în Rusia - se ţipa, se jelea cu voce tare. Bocitoarele chemate la înmormântare, plângeau, jeleau, invocând anumite momente din viaţa celui mort, şi, astfel, le ajutau pe rudele şi apropiaţii acestuia să se elibereze de durere prin plâns.

      Fiind în stare de şoc, unele persoane care îşi pierd apropiaţii, ar vrea să plângă, dar nu au lacrimi. De parcă li s-ar strânge inima şi ar deveni ca o piatră. Bocitoarele, cu bocetele lor, reuşeau să despietrească inimi, să elibereze lacrimile din sufletele oamenilor îndureraţi. Expresia „a-ţi vărsa amarul” este foarte potrivită, pentru că lacrimile ajută să depăşeşti necazul, să-ţi potoleşti durerea şi şă înfrunţi umilinţa.

    Există şi un alt mod de exprimare a durerii – prin cuvinte. Necazul, durerea unei pierderi pot fi exprimate în scris sau prin rugăciune. De regulă, la necaz, omul apelează la toate aceste procedee pentru a-și exterioriza sentimentele. Să vorbeşti cuiva despre durerea ta, ceea ce înseamnă „să plângi pe umărul cuiva”, este o metodă la fel de bună. În general, o victimă a abuzului trebuie să-şi spună durerea, cel puţin, o dată. E de dorit să o facă în întregime şi fără rezerve.

      De altfel, confidentul nu are nevoie de aptitudini speciale, ci de dorinţa de a fi acolo și de a asculta teribila poveste. În această situaţie există totuşi un pericol, şi anume - când un prieten, o rudă sau altcineva ascultă povestea victimei, poate simţi vinovăţie, pentru că nu este în stare să o ajute. Confidentul chiar nu poate face nimic, dar nici nu este nevoie. Sentimentul de vinovăție care îl încearcă în aceste momente, îl determină să spună lucruri stupide. De pildă: "Nu lua în seamă aceste lucruri." Cum să nu le acorzi atenție când persoana este îndurerată? E o modalitate de a "deprecia trauma," ceea ce este dăunător. Sau altfel: "Nu le pune la inimă". Cu alte cuvinte - nu exista, nu gândi şi nu simţi! Dar supravieţuitorul unor violențe sau abuzuri încearcă mereu să nu simtă, - sau chiar mai rău, - încetează să mai simtă, să gândească, pentru că este înfricoşat, îngrozit. Prin urmare, expresii de genul: "Nu vă faceți griji pentru asta" – îi vor anihila şansele pentru vindecare.

    E un mare necaz când un supraviețuitor al abuzului refuză să-şi simtă durerea. Noi simțim cu un singur "organ" - cu inima, cu sufletul. Refuzând să simţim durerea, vom înceta să simţim şi bucuria. Treptat, o persoană manifestă o stare de „nesimţire împietrită”, - când devine rigidă, insensibilă şi încetează să aibă scopuri sau dorinţe. În interiorul său se creează un vid care o afectează profund. Astfel, dezvoltă depresie, nedorinţa de a acţiona: nu vrea să mănânce, nici să lucreze, nici să iubească, nici să trăiască. Acestea, de asemenea, pot fi consecințe ale traumei.

      În concluzie, pentru a consuma trauma, trebuie să eliberezi sentimentul dureros pe care l-ai simţit în trecut: să-l deplângi, să-i spui pe nume, să te rogi şi să ceri ajutor...

     Ce nu trebuie să faceţi – să nu confecţionaţi păpuşa abuzatorului, pentru a o lovi în semn de răzbunare, în ideea că vă eliberaţi de durere. Această practică nu reprezintă o exteriorizare a durerii şi nici depăşire a resentimentelor, ci este un act de agresiune îndreptat împotriva omului - de răzbunare, răutate, furie.

     Există anumite etape ale „consumării” durerii, traumei sau pierderii: șocul, negarea, durerile acute, vinovăția, rușinea, resentimentele, furia, care duc, în cele din urmă, la depresie. Parcurgerea tuturor acestor etape înseamnă „să faci o călătorie prin traumă”. Numai după ce persoana va accepta situația și toate sentimentele asociate cu aceasta, el poate sa se împace cu trecutul său și să-şi schimbe viața.

     Se va ține cont de faptul că, în unele cazuri, formele de autotratament pot duce la un traumatism secundar (ca şi atunci când încerci să-ţi tai de unul singur apendicita). De aceea, este foarte periculos să te tratezi fără ajutorul unui specialist.

     Nu credeţi că sfaturile susmenţionate sunt valabile, mai curând, în perioada imediat următoare traumei? După trei sau zece ani este mai greu să plângi.

     Nu e chiar aşa! Persoana plânge, mai ales, dacă îşi „divulgă” trauma suferită unui expert. Chiar şi în astfel de momente se poate observa cât de mult se împotriveşte victima, numai ca să nu-şi răscolească durerea. Împotrivirea este indicele durerii: cu cât o doare mai mult, cu atât se împotriveşte mai mult.

     Violenţa sau abuzul nu se uită niciodată, din păcate. De fapt, trauma nu dispare și nu se vindecă de la sine. Experiențele dureroase din trecut încetează să mai afecteze comportamentul persoanei, nu-i mai domină viaţa, iar dependența dispare. Rămân amintirea şi sentimentele din timpul traumei, dar acestea nu o mai pot răni. Oamenii îşi pot aminti cum a fost, fără să fie încercaţi de disperare, crize de isterie, stupoare sau lacrimi. Da, îşi amintesc şi este dureros, dar este o experienţă care a trecut. Tot ce nu a fost trăit până la capăt, stă ascuns în sufletul nostru și ne influențează în mod constant comportamentul.

     Cu alte cuvinte, prima sarcină a victimei este să-şi exprime, cel mai indicat cu ajutorul unui expert, sentimentele ascunse şi neexteriorizate vreodată. Şi altceva ce se mai poate face în acest sens?

       Să frecventeze biserica. De multe ori oamenii întreabă: "De ce încep să plâng când intru în biserică?" Pentru că atunci când o persoană vine aici, ea se apropie involuntar de inima şi sentimentele sale, de durerile sale. Toate acestea ies la suprafaţă. Este o expresie: „Am un nod în gât". Acest nod sunt lacrimile înăbuşite, neplânse. Cu timpul, lacrimile izbucnesc din adânc şi omul îşi permite să plângă.

     Prin urmare, biserica, religiozitatea îl apropie pe om de propriile sale sentimente, îl ajută să-şi asume propriile emoții, oricare ar fi acestea. Dacă vine să se roage, aprinde o lumânare, iar în ochii săi se întrevăd lacrimi – este foarte bine. Să plângă. Poate că nici nu ştie exact din ce motiv plânge, dar această descătuşare va fi spre binele său, oricum.

     Unii spun, mai ales, la înmormântare: "Nu plânge. Nu trebuie să plângi!". Nu! Omul trebuie lăsat să plângă. Lacrimile nu curg la infinit. Plânsetele sau suspinele nestăvilite nu trebuie încurajate însă, pentru că se transformă în accese de isterie. Puteți ajuta puţin persoana îndurerată să se calmeze: daţi-i un pahar cu apă sau picături de valeriană. În cazul isteriei există două metode foarte simple: respirați profund și clipiţi des. Atunci când criza de isterie se repetă, adresaţi-vă specialistului.

     Pentru că v-aţi referit la clipitul din ochi, la ce ne ajută aceasta în momentele dificile?

    Atunci când clipeşti, imaginea negativă se abate din câmpul vizual. Dacă ne amintim ceva tragic din viața noastră şi clipim intenţionat, imaginea se dizolvă oarecum. Este un truc simplu care ajută.

      Acest interviu va fi citit și de persoanele care nu au legătură cu viaţa Bisericii. Cum le putem explica faptul că acolo vor afla ajutor? La urma urmei, omul depărtat de religie nu știe ce poate să facă în biserică, iar noi totuşi îl îndrumăm să meargă şi să plângă acolo.

     Nu i-aș spune acestui om niciodată: "Du-te". I-aş spune doar: "Ai putea să vii, dacă vrei". Religiozitatea este o călătorie spre interior, spre sine. Venind în biserică, te cobori în adâncurile tale. Biserica este simbolul sufletului. Coborând în adâncul tău, poţi întâlni durere, te poţi găsi pe sine – cel rănit, dar şi pe Acela Care poate să te vindece, să te mângâie şi să te lumineze – pe Dumnezeu. O poţi face. Depinde de tine să-ţi doreşti aceasta. Religiozitatea reprezintă profunzime. Ea nu se menţine la suprafața vieții.

      Este o explicaţie cu tentă filosofică, dar ce ne puteţi sugera la nivel practic?

    Nu cred că există persoană în Rusia care să nu fi înţeles, prin intermediul artei sau literaturii, faptul că Biserica Ortodoxă este adânc înrădăcinată în cultura și viața țării sale. Nu are nevoie de multe explicaţii, ca să înţeleagă ce va întâlni acolo. Întâi să vină, apoi se va vedea. Dacă va alege să asculte Liturghia, o va asculta. Dacă va hotărî să se reîntoarcă vreodată – o va face şi pe asta. E posibil să fie interesat de anumite lucruri pe care le va vedea în biserică, să se apropie de preot, să întrebe...

    Când un om păşeşte pe o cale, nimeni nu ştie cât de departe va ajunge decât Unul Dumnezeu. În prezent, acest drum este facilitat de prezenţa literaturii ortodoxe. Poate că vreun titlu va atrage atenţia sa, şi va căuta răspunsurile acolo. E posibil ca vreo rugăciune sau cântare pe care le va auzi în biserică să fie în ton cu simţămintele sale. Nu se știe. E de-ajuns să-i spunem: "Tu poti face aceasta”...

    Probabil, nu e de-ajuns ca persoana să plângă în biserică, fără să-şi amintească sursa durerii sale... Cred că e nevoie de ceva mai mult şi anume: să-şi amintească evenimentul în sine.

        Da, nu e de-ajuns, dar omul nu trebuie oprit din plâns. 
      Este foarte bine ca supraviețuitorul abuzului să se poată confesa cuiva - unei rude sau unui prieten care știe să asculte. În această situaţie, persoana nu este lipsită de ajutor. Desigur, femeilor le este mai uşor în acest sens decât bărbaților: ele știu să-şi exprime durerea, să o împărtășească, ceea ce reprezintă un mare plus. Barbaţilor le este mult mai dificil să o facă. Bărbatul depăşeşte mai greu o traumă, pentru că în cultura modernă, care e în întregime feminină, el nu-şi află locul. El nu poate să plângă, nu are dreptul să fie fricos şi se confruntă cu o mulţime de interdicţii. De regulă, el este în stare să-şi exprime emoţiile numai când e beat.

    Suntem educați de mici că un bărbat nu trebuie să-şi exprime emoţiile, pentru că aceasta reprezintă o dovadă a lipsei de „bărbăţie”. Prin urmare, e esenţial să ajutăm bărbaţii să-şi depăşească trauma şi durerea. Să-i informăm că şi ei pot plânge, că e firesc să o facă, pentru că e un semn al puterii. Să le spunem că şi ei pot să-şi deschidă inima pentru dragoste, afectiune, grijă – pentru toate sentimentele pe care le au. Acest moment este foarte important.  
     Mai mult de atât: cultura modernă a depăşirii traumei este cultura educației inteligenţei emoționale, iar bărbaţii au mare nevoie de ea. Conform statisticilor, în ţara noastră bărbaţii mor precoce. La atingerea vârstei de 45 de ani, femeile sunt cu 10% mai numeroase decât bărbații. Aceasta denotă faptul că, începând cu vârsta de 45 de ani, bărbaţii mor mai frecvent decât femeile. Motivele morţii premature sunt bolile cardiace, accidentul vascular cerebral, atacul de cord - toate acestea fiind rezultatul unor tensiuni emoţionale puternice. Femeile îşi deplâng durerea, o împărtăşesc altora, pe când bărbaţii şi-o înneacă în alcool - unicul refugiu permis şi aprobat social, în viziunea lor.

      E important să se ştie, de altfel, că emoțiile trăite sub influența alcoolului nu sunt reale. Prin urmare, lacrimile vărsate "la pahar" printre picături de votcă, nu ajută. Aceasta nu este expresia unei vieți emoționale adecvate şi nu poate să ușureze viaţa persoanei. Dimpotrivă, atunci când omul se trezeşte și îşi amintește cum a plâns la beţie, el simte doar dezamăgire, rușine și vinovăție. Nu este nimic bun în aceasta. Numai lacrimile la trezie sunt reale şi denotă o emoţie serioasă...

      Cum poate să ajute o asemenea "destindere"?

     Situaţional. În primele cinci minute, atât cât alcoolul are influenţă asupra persoanei, o scuteşte de stresul emoțional, dar după câteva ore, ea revine pe acelaşi traseu. Intoxicația cu alcool ucide organismul persoanei. Alcoolul nu este o opțiune, ci o sabie cu două tăişuri. În primul rând, el nu te scapă de stresul emoţional, nici nu permite persoanei să-şi trăiască emoțiile la modul serios şi în conştienţă de sine, iar în al doilea rând – poate provoca moartea prin alcoolism. Prin urmare, nu e bun de nimic.

     Dar ce ajută, totuşi? Cântecul şi dansul. Obiceiul acesta a încetat, practic, în ţara noastră. Prin anii '60, copil fiind, îmi amintesc cum se cânta de sărbători în jurul mesei. Iar în curţile oamenilor, de sărbători sau duminicile, se auzeau pe la geamuri voci intonând cântece. Acum, când se adună lumea de sărbători, se cântă și se dansează foarte puțin. Dansul tinerilor de azi în discoteci nu este dans, pentru că satisface o funcție psihologică diferită. Bine că avem în ţara noastră muzica barzilor, care are un rol terapeutic extraordinar pentru cei care o cântă sau o ascultă.

     Are vreo importanţă genul de muzică pe care îl asculţi sau stilul de dans pe care îl practici?

      Preferabile sunt, desigur, horele, dansurile tradiţionale sau clasice. Dansurile clasice sunt minunate şi cele mai indicate în scopul exprimării emoţiilor... Le recomand cu încredere bărbaţilor să meargă la cursuri de dans clasic împreună cu soția sau prietena. Aceasta este o modalitate excelentă de exprimare a emoțiilor, mai potrivită decât consumul de băuturi alcoolice.

       Ce gen de muzică recomandaţi?

      Esenţial este ca muzica sau cântecele să exprime emoții şi trăiri. Fără îndoială, cuvintele și melodia sunt importante. Există o mare varietate, deci omul are de unde să aleagă. E bine ca el să-și poată exprima emoțiile prin aceste cântece.

       Dansul este o categorie mai apropiată de sport. Poate fi şi sportul util în acest scop?

     Poate că pe unii sportul îi ajută, dar este mai sărac emoțional. El ne permite să ne exprimăm starea emoțională prin corp. Totuşi, dansul oferă o perspectivă mai complexă decât sportul în acest sens.

      Art-terapia sau terapia prin artă funcţionează cu succes pentru cei care o practică. Este un domeniu care se dezvoltă foarte rapid în psihoterapie şi ajută inclusiv la depășirea problemelor emoționale vechi. În acest sens, este utilă şi arta dramatică - atunci când oamenii joacă în teatrele de amatori, pun spectacole în scenă etc.

       Prin urmare, actorii profesioniști ar trebui să fie oameni foarte echilibraţi psihic.

     M-am referit, de fapt, la teatrul de amatori, nu la cel profesionist. În arta dramatică profesională, legile sunt complet diferite. Atunci când oamenii joacă teatru pentru o dispoziţie mai bună, dorind să-şi exprime traumele sau durerile, aceasta îi ajută foarte mult să le depăşească.

      Aţi menţionat tot ce se poate face pe cont propriu, fără intervenţia psihologului?

     Se va pune accentul pe trăirea sau consumarea durerii până la capăt, şi nu  pe evadarea din calea ei. În cultura modernă, există un îndemn: "Nu pune la inimă, nu-ţi face griji, relaxează-te" etc. În acest fel, oamenii sunt încurajaţi să se adapteze, să evite, iar nu să-şi asume durerile, să le trăiască. Durerea nu poate fi evitată. Este mai util pentru o persoană să treacă prin propria durere, să o trăiască.

       Consider că în cultura modernă oamenii sunt încurajaţi să mimeze că le merge bine, că nu au probleme. Mai mult decât atât – să mimeze fericirea.

       Da. Inclusiv şi fericirea. Aceasta însemnând să-ţi ascunzi emoţiile, să nu le exprimi, să nu le exteriorizezi. Psihologic şi duhovniceşte vorbind, este un fapt foarte trist, pentru că oamenii ajung să se confrunte cu probleme psihologice din cauza minciunii. Te minţi pe sine, pe alţii, şi, în cele din urmă, – pe Dumnezeu! Tot ce ține de emoții false care determină o persoană să poarte măşti, îi vor complica viaţa.

     Ce putem face în acest caz? Când cineva se confruntă cu o problemă şi se simte nefericit, atunci să-şi exteriorizeze starea, să se plângă de necazul său tuturor?

      Nu se poate să-ţi „porţi” durerea peste tot, să te plângi mereu. Ca şi oricare altă emoție, durerea nu este durabilă, Durerea autentică este provizorie, trece şi atât. În cazul în care o menţii tu, atunci, într-adevăr, poate supravieţui o lungă perioadă de timp.

        Durerea poate fi provocată. Nedorind să scape de ea, unii oameni revin din nou și din nou la amintirea traumei. Dar aceasta este altă situație. În general, plânsul este eliberator, nu şi cel îndelungat. Dacă o persoană îşi trăieşte durerea până la capăt, ea se sfârşeşte.

      Cand o persoana se reîntoarce mereu la durerea sa, el o trăieşte cu adevărat sau trişează?

      E posibil să trişeze, în timp ce jocul poate fi sincer. Omul se forțează pe sine să se reîntoarcă la cele întâmplate.

      De fapt, îmi aminteşte de tehnica psihoterapeutică pe care ați menționat-o anterior. Conform ei, victima ar trebui să se elibereze de emoții negative...

       În cazul dat, victima se reîntoarce la durerea sa, nu pentru ca s-o trăiască până la capăt şi să se elibereze de ea, ci numai pentru a se afla în această stare de victimizare. Ea simte nevoia să-şi exprime mereu durerea, pentru că are un avantaj din asta. Este o dependență emoțională, la fel cu alcoolismul, dependența de droguri.

      Nu prea înțeleg ce legătură are aceasta cu afirmaţia dvs referitoare la importanţa vitală a exprimării sentimentelor? Dacă o persoană îşi exprimă constant sentimentele, de unde le ia mai târziu?

       Ea nu şi le exprimă, cât, de fapt, le readuce mereu în minte, le stârneşte intenţionat. Iată un exemplu. O mama ia fotografia fiului său decedat și începe să o mângăie: "Oh, dragul meu! Oh, bunul meu fiu!" Astfel, ea începe să-și reamintească, să-şi reproducă durerea pierderii fiului. Curând, aceasta devine o patimă, o dependenţă. În ceea ce priveşte violența, nu de puţine ori victimele abuzurilor doresc să retrăiască acele momente dureroase iar şi iar.

     Cum se explică aceasta?

     În cazul în care trauma nu este trăită în mod conştient, apare dorința de a reveni la ea, ca și cum ai vrea să o parcurgi din nou. Omul speră că, reactualizând situaţiile din trecut, va fi capabil să schimbe ceva. Este o iluzie însă: cu trecutul nu mai putem face nimic. Ne putem ajuta numai azi - aici și acum. Trecutul nu ne este accesibil.

   Vorbind despre evenimentul traumatic, oamenii îşi reproduc durerea, o retrăiesc, aceasta devenind hrana lor emoţională. Trauma este un sentiment acut care anihilează toate celelalte emoții. Omului i se pare că duce o viaţă intensă. El plânge deseori şi se „plimbă” în mod constant prin durere. Mai mult decât atât, el află în aceasta o mulțime de "avantaje secundare". Sunt atrase în acest joc, mai ales, persoanele predispuse la dependenţă, pentru că ele caută sistematic de ce sau de cine ar mai putea sa depindă. Durerea este, de asemenea, o modalitate de a deveni dependent. Dependenţa de alcool poate fi substituită cu dependenţa de durere.

     Este important să înțelegem că întrebarea: "De ce eu? De ce mi s-a întâmplat tocmai mie acest lucru?" nu-şi are rostul. În plus, o acţiune materializată nu are răspuns la întrebarea "de ce?". Atunci când o persoană acceptă cu umilință situaţiile din trecut, el aprobă voia lui Dumnezeu, după care totul devine mai ușor, pentru că nu opune rezistenţă, nu se luptă cu această voinţă. Dacă o persoană nu le admite și spune: "De ce mi s-au întâmplat toate acestea?", e ca şi cum ar încerca să-L oprească pe Dumnezeu, să-L înşface de braţ, să-L scuture şi să zică: "De ce? Pentru ce? De ce mie?". Dacă ne acceptăm trecutul aşa cum a fost, nu mai contează „de ce” a fost.

     Cum putem depăşi o traumă foarte veche? Sau nu există nici o şansă în acest sens?

    Trauma poate fi depăşită oricând. Graţie acestui fapt, ea va înceta să rănească și să aibă un efect distructiv asupra comportamentului și vieții omului. E absolut indispensabil să ajutăm persoana traumată imediat ce a cerut ajutorul. Oricât de „veche” ar fi trauma, ea trebuie şi poate fi remediată.

Text tradus de Mariana Caşu după articolul Kul'tura perezhivaniya travmy

Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus

Sursa: http://www.vetkaivi.ru