Iertarea - darul Duhului Sfânt

    
   De la naştere până la moarte, şi chiar dincolo de aceasta, omul îşi poartă moştenirile, experienţele, cunoştinţele şi valorile. Din copilărie, de pe băncile şcolii, până la maturitate, în aulele facultăţilor, culegem ştiinţă, pentru că e importantă şi, aşa cum sperăm noi, ne va aduce câştig. Învăţăm artă, matematică, ştiinţe, limbi străine, etc, râvnind să ajungem buni specialişti în domeniile alese, dar foarte puţini dintre noi doresc să deprindă arta Iertării.

     Primii care mi-au arătat prin forme exterioare ce este Iertarea, au fost bunicii care în ajunul postului mergeau cu daruri pe la rude cu gând bun de iertare, ca să-i ajute Dumnezeu să postească. La fel, când voiau să se împărtăşească, îşi cereau iertare, se împăcau, chiar dacă nu erau certaţi, pentru ca nu cumva să fie vreunul supărat când se vor fi apropiat de Sfântul Potir. În Biserică, sărutau mâna celor mai în etate de acolo, îşi cereau iertare, apoi se Împărtăşeau. Am învăţat despre Iertare din Noul Testament, unde Mântuitorul ne spune să iertăm de 70 de ori câte şapte celor ce ne-au greşit, dacă vrem ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Am învăţat iertarea din Rugăciunea Domnească - Tatăl Nostru. Cu toate acestea, nu am deprins Iertarea ca pe respiraţie, pentru că nu i-am oferit prioritate pe atunci... Ştiam că e bine să ierţi, pentru că aşa ne cere Dumnezeu în porunca Sa. Totuşi, când în viaţă apar momente dificile, când speranţa îţi este zdruncinată, te cobori în sine să vezi dacă ai iertat cu adevărat, dacă ai depozitat sau nu gunoaiele ranchiunii, dacă ţi-ai blocat vocea conştiinţei, dacă ai făcut ceva de neiertat, pentru care trebuie să-ţi asumi partea ta de vină. Când aceste momente au bătut la uşa vieţii mele, am trăit tristeţe şi durere copleşitoare, pentru că nu le percepeam sursa.

    Când căutam răspunsuri, Dumnezeu a rânduit să descopăr Seminarul Iertării care, de atunci, devenise pentru mine un adevărat traseu spre vindecarea de neiertare. Maica Siluana Vlad, stareţa Mănăstirii Sfântul Siluan din Iaşi şi autoarea Seminarului sau Liturghiei Iertării, mi-a descoperit pas cu pas esenţa şi importanţa Iertării şi a Binecuvântării în viaţă. Cu adevărat, dacă omul înţelege Iertarea şi cum să ierte, va trăi multe bucurii.

     De curând, am citit noua carte a măicuţei Siluana: Uimiri, Rostiri, Pecetluiri, apărută la Doxologia, 2012, unde am descoperit fragmente care reflectă sensul şi importanţa Seminarului Iertării, şi pe care vreau să le postez pentru toate inimile dornice de schimbare autentică: 

     „Un mai mare şi mai adânc înţeles al seminarului: să aduni toate piesele, fără să le judeci sau să le dispreţuieşti şi să le aşezi în povestea mântuirii tale. Ca să nu pierzi multă vreme şi să nu rişti să nu recunoşti „piesele”, e mai bine să nu sapi sau să scormoneşti în tine, în ceea ce numeşti gunoi, ci doar să accepţi ce ţi se oferă, ce vine la vedere şi, mai ales, ce vezi la ceilalţi.

     Adică ce vezi oglindindu-se în cei de lângă tine. Sunt lucruri pe care le putem vedea doar în oglindă. Şi dacă pentru cele ale trupului folosim oglinda materială, fie cea din baie, fie un aparat de văzut, pentru cele de dincolo de piele, pentru cele sufleteşti îl avem pe cel din faţa noastră. Nu vom vedea la el decât ce refuzăm să vedem la noi, fie rău, fie bine (p.65).
     Lucrarea omului în acest "seminar al iertării" nu este o scormonire psihologică după cele trecute, ci o scoatere la lumină a celor prezente în noi ca răni nevindecate ale trecutului. Da, Dumnezeu a iertat tot ce am spovedit şi nu mai e nevoie să scormonim, ci să folosim harul primit prin iertarea Lui ca să iertăm şi noi. Lucrurile trecute după care umblăm în această lucrare sunt doar cele pe care noi nu le-am iertat din pricina neputinţei de copil, a neştiinţei, a deprinderii de a ne face dreptate etc. Credinţa multora că au iertat toate poate fi o uitare sau pur şi simplu o negare a durerii respective şi o încercare tragică de a trăi mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, sau ca şi când asta ar fi viaţa şi nu avem ce face. Doar chiar Domnul a spus că vom avea necazuri... Da, dar tot El ne-a spus să iertăm! Iar iertarea nu este o lucrare care se poate face prin: "Lasă, nu te mai gândi! Ce-a fost, a fost!", ci o lucrare de asumare a durerii trăite, însoţită de actul iertării ca dar din Dar. Adică darul tău de a ierta acel gest care te-a rănit şi de a-ţi asuma acea durere, este posibil numai cu Darul pe care ţi l-a făcut Dumnezeu iertându-te pentru ale tale şi dându-ţi puterea ca, acum, să faci şi tu asemenea... Nu ne amintim ca să acuzăm sau să scuzăm pe cineva, ci ca să iertăm cu harul lui Dumnezeu!
     Seminarul nu este o lucrare psihologică, ci o lucrare duhovnicească, o lucrare a omului cu Duhul Sfânt, o rugăciune permanentă din inima curată pe care o zideşte Dumnezeu în noi prin iertarea celor care ne-au rănit.
     Seminarul nu este nici o rătăcire, sau vreo lucrare "harismatică", pentru că tot ce oferă şi cere este o cunoaştere a învăţăturii ortodoxe despre om şi o chemare la rugăciune permanentă, la spovedanie şi o lucrare a poruncilor, dintre care cea mai mare e cea a iubirii de vrăjmaşi. A ne preface că cei ce ne-au rănit nu ne-au rănit, nu ne sunt vrăjmaşi pentru că sunt părinţii noştri şi-i iubim, e tot una cu a spune că "dracul nu e chiar aşa de negru". Oricât şi-ar iubi cineva tatăl, de exemplu, un abuz este un abuz. Fapta rea e faptă rea, ea doare, răneşte, lasă urme, şi acestea nu pot fi şterse decât prin iertare şi iubirea agape, iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul şi pe care o dobândim de la El prin rugăciune şi binecuvântare. 
   Desigur, acest Seminar nu este singura cale prin care cineva poate lucra porunca iertării şi să se vindece sufleteşte prin ea. Nu ce şi cum anume facem ca să ne asumăm cele suferite şi să le iertăm cu ajutorul harului contează, ci s-o facem!" (p. 94-95)

Mulţumesc, măicuţa mea!