Cu cât aştepţi să se întoarcă, cu atât se îndepărtează...

       La un consilier de familie a venit un cuplu: „Suntem în pragul divorţului. Consilierea este ultima noastră speranţă. Ce ne puteţi îndemna să facem?” Ei se aşteptau ca psihologul să-i convingă să-şi păstreze căsnicia, dar, în loc de aceasta, el le-a sugerat următorul lucru: „Pentru că sunteţi destul de educaţi şi inteligenţi, vă îndemn să mergeţi la un restaurant şi să celebraţi sfârşitul căsniciei voastre”. 

Care pot fi urmările unei astfel de „celebrări”? Fie persoanele care nu pot convieţui se despart frumos, păstrând recunoştinţă pentru anii trăiţi împreună, fie pun început unei relaţii bazate pe iubirea care „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă şi nu cade niciodată” (I Cor. 13, 4-8).

Ce poate să întoarcă persoanei dragi iubirea pierdută? Amintirea lucrurilor frumoase, pentru care poate fi recunoscător persoanei care l-a însoţit în viaţă. De obicei, când oamenii vor să se despartă, ochii şi mintea le sunt copleşite de cele mai negre amintiri din ultima perioadă a vieţii lor în comun. Când însă devin recunoscători pentru clipele de fericire din trecutul lor, se conturează o nouă perspectivă care poate viza restabilirea relaţiei. Aceasta însă va fi o relaţie diferită de cea din trecut.

Înainte de toate, omul trebuie să-l ELIBEREZE pe celălalt cu toată fiinţa sa şi DEFINITIV. Un psiholog mi-a spus odată aceste cuvinte: „Speranţa moare ultima. Eu aş ucide-o chiar de la început”. De ce? Pentru că omul aşteaptă, îşi face iluzii, iar această stare îl face să ezite la gândul că „poate-poate persoana iubită va reveni”. „Speranţele” deşarte îl blochează, încât nu poate înainta liber, plenar şi firesc pe calea vieţii.

Ce înseamnă să eliberezi pe cineva cu toată fiinţa? Înseamnă să-ţi asumi o hotărâre fermă: „Ea pleacă de la mine. Îi permit să plece. Atât!”. De altfel, o las să plece cu mulţumire, conştientizând faptul că s-a sfârşit o etapă minunată în viaţa noastră care ne-a adus fericire timp de câţiva ani buni. Acum o las să-şi afle fericirea, bucuria, aşa cum îşi doreşte, în altă parte. Iar eu voi păşi pe drumul meu independent de ea, de păreri etc. E posibil să întâlnesc pe altcineva pe acest drum. Sau poate că e un semn din care să deduc importanţa unei relaţii mai profunde cu Dumnezeu?

Cum ne despărţim de persoana care vrea să pună punct relaţiei? O facem elegant, fără reproşuri, cu recunoştinţă, fără să o umilim sau învinovăţim pentru faptul că ne părăseşte? Prin urmare, de vreme ce vrea să plece, să-i mulţumim şi să o lăsăm liberă.

De regulă, cel care înţelege că persoana de care s-a despărţit, îşi doreşte în taină să restabilească relaţia, - nu se mai întoarce. Chiar dacă va simţi la un moment dat că îi lipseşte, acesta ştie că nu mai are rost să revină. De aceea, repet, i se va oferi toată libertatea să plece, cu urări de sănătate şi cu mulţumiri pentru clipele frumoase din trecut.

Atât timp cât aşteptăm sau ne facem iluzii în ideea reluării relaţiei – celălalt nu se mai întoarce, cu siguranţă.  În concluzie, să renunţăm la speranţe deşarte şi să înaintăm cu încredere pe traseul vieţii personale. Pentru fiecare din noi despărţirea de persoana iubită nu este sfârşitul, ci începutul unei alte vieţi şi şansa unică în descoperirea de sine, a aproapelui şi a lui Dumnezeu.

Text tradus de Mariana Caşu după Semenik D.