Cum să scap de beţie?

             
   Cu această întrebare se confruntă orice dependent de alcool, care, mai devreme sau mai târziu, realizează că duce un mod de viaţă greşit şi că are nevoie de o schimbare. Orice alcoolic îşi imaginează urmările teribile ale consumului de băuturi spirtoase sau, cel puţin, le intuieşte: unii le-au simţit pe propria piele, iar alţii le-au văzut la prietenii sau cunoştinţele lor. Din nefericire însă, nu toţi ştiu cum să lupte cu această dependenţă.

      
        Persoane împătimite mă întreabă adesea: „Părinte, cum să mă las de băut?” Prin urmare, nu pot să mă limitez la recomandări de ordin general, cum ar fi: rugaţi-vă, postiţi, mergeţi să vă închinaţi la icoana Maicii Domnului „Potirul nesecat” din Serpuhov. Încerc să le explic şi despre influenţa patimii alcoolismului asupra sufletului omenesc, despre lupta duhovnicească împotriva ei şi, desigur, le ofer sfaturi practice testate cu succes de alte persoane dependente.

    Alcoolismul nu este numai o boală sau un viciu. Este o puternică dependenţă duhovnicească şi trupească, una din cele opt patimi de căpetenie. Această boală prinde rădăcini nu atât în trupul omului – urmările neplăcute ale sevrajului alcoolic sunt depăşite destul de rapid, - cât în sufletul său. Alcoolicul devine dependent de senzaţiile pe care alcoolul le stârneşte în sufletul său, încât îi este foarte greu să supravieţuiască fără acestea. Mai mult de atât: dacă omul nu învaţă să-şi biruie patima în viaţa sa pământească, dependenţa alcoolică îl va chinui veşnic, iar satisfacerea ei în viaţa de dincolo va fi imposibil de realizat. Prin urmare, dependentul trebuie să o biruie aici şi acum.

Primii paşi

      Alcoolismul este o boală cronică, cu rădăcini adânci. Totuşi, această boală, oricât de gravă, poate fi vindecată. Vom scăpa de ea nu cu pastile şi injecţii, ci printr-o lucrare lăuntrică individuală, prin nevoinţa sau strădania celui împătimit. Pentru aceasta este nevoie de următoarele:

1. Conştientizarea faptului că suferiţi de patima băutului, că sunteţi dependent de alcool.

      Să recunoaşteţi faptul că nu vă puteţi controla, că nu sunteţi stăpân peste patimă, ci patima vă stăpâneşte. Aproape toţi consumatorii activi încearcă, până la o vreme, o euforie periculoasă prin care se autoconsolează: „De fapt, mă pot lăsa oricând de băut, ţin totul sub control. Cazurile cu persoane devastate de alcoolism nu sunt din repertoriul meu. Nu, nu, eu nu voi ajunge niciodată în robia alcoolului”. În realitate însă, alcolismul nu-şi abandonează victima uşor; dacă dependenţa l-a acaparat pe om, el va scăpa cu mare greutate din robia ei. Pictorul vestit Dimitry Şaghin din Petersburg, fondatorul mişcării „mitkov”, fost dependent de alcool şi abstinent în prezent, spune: „Primul pas este recunoaşterea neputinţei personale, recunoaşterea pierderii controlului asupra propriei vieţi şi faptul că îţi este robită de alcool”.

     După ce şi-a recunoscut neputinţa, dependentul trebuie să înţeleagă că beţia, ca şi orice alte patimi, nu poate fi biruită cu puterile sale limitate, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă omul va realiza ceva cu propriile puteri, va avea un efect de scurtă durată, pentru că dependenţa va reveni. De ce? Pentru că omul s-a bazat pe propriile eforturi, şi-a etalat mândria şi a căzut în plasa vicleniei diavoleşti.

2. Hotărâre nestrămutată în lupta contra beţiei.

        O patimă veche este dificil de biruit, dar cu ajutorul lui Dumnezeu este posibil. Pentru aceasta nu trebuie să privim în trecut, ci să credem cu tărie în succesul ulterior al intenţiei noastre.

      Cum se ştie, orice patimă îl chinuie pe om, dar îi conferă şi o mulţime de senzaţii plăcute, altminteri nu ajungea robul ei. Acest lucru constituie o barieră în lupta contra dependenţei. Omului îi este foarte greu să renunţe la plăcerile pe care i le procură păcatul. El se înrudeşte cu el, convieţuieşte cu patima şi nu poate concepe un alt mod de viaţă. Majoritatea alcoolicilor înţeleg perfect că alcoolul îi distruge, dar nu au voinţă puternică să păşească pe calea luptei cu acesta. Într-un cuvânt, omul şi-ar dori sa scape de patima băutului şi în acelaşi timp nu se îndură să se lase de ea.

     Dependentul cugetă: „Cum să trăiesc fără obiceiurile dragi mie, fără plăcerile vieţii obişnuite?” Ajunge astfel, sărmanul, să fie asaltat de diverse gânduri insuflate de diavol: oricum nu vei reuşi, nu are rost să încerci să schimbi ceva, nu renunţa la acest trai atât de familiar ţie... Pentru a depăşi robia patimilor, lenea şi alte vicii, omul are nevoie de hotărâre nestrămutată. Multe persoane care s-au vindecat de dependenţa alcoolică, afirmă că au descoperit bucuria de a trăi abia după ce s-au izbăvit de boală. Până atunci însă, erau nişte bieţi supravieţuitori.

  3. Substituirea „bucuriei” de a bea cu bucuria autentică.

       Atât alcoolul, cât şi drogurile reprezintă cea mai scurtă cale spre dobândirea plăcerilor imediate, a euforiei. Acestea îl ajută pe om să evadeze din calea problemelor, să se apere de ele. Atât timp cât alcoolul şi drogul îşi fac efectul, dependentul primeşte un surogat de fericire. Ceea ce, probabil, nu a putut realiza într-o viaţă şi pentru care i s-ar fi pretins mai multă străduinţă, prin alcool i se oferă într-o clipită. Pentru a obţine fericirea adevărată, autentică, e nevoie, desigur, de efort. 

     Adesea, cineva devine dependent de alcool sau droguri când este nefericit în relaţiile sale sau în viaţa de familie. Oamenii îşi pierd sensul existenţial, umplându-şi golul lăuntric cu alcool si droguri. Vestitul psihiatru austriac Frankl V. spunea că 80% dintre alcoolici şi 100% dintre narcomani sunt oameni care nu şi-au găsit rostul în viaţă sau l-au pierdut. Sunt cei care se află într-un vid existenţial. Într-adevăr, ce rost ar avea să-l vindeci pe alcoolic, dacă, la plecarea din clinică, nu are nici o motivaţie să ducă un trai abstinent. Acelaşi Frankl a pus bazele unei metode psihoterapeutice, – logoterapia, care îl ajută pe om să-şi găsească şi să-şi realizeze sensul vieţii. Apropo, Frankl V. a dezvoltat această metodă, inspirându-se nu dintr-o viaţă ideală, lipsită de probleme, ci din experienţa sa dureroasă. El a suferit crunt în lagărul de concentare, unde şi-a pierdut întreaga familie în timpul războiului. Cu toate acestea, a gasit în sine destule resurse să-şi înfrunte durerea, să-şi continuie viaţa şi să-i ajute pe alţi oameni.

      Când într-o clinică din California au aplicat metoda logoterapiei, (cu ajutorul căreia pacienţii îşi descopereau sensul vieţii), 40% dintre bolnavi s-au vindecat, în timp ce prin metodele tradiţionale doar 11%. Iată de ce sunt multe cazuri de remisie susţinută în rândul dependenţilor de alcool şi droguri din centrele terapeutice din cadrul mănăstirilor sau bisericilor. Aici, bolnavii descoperă sensul vieţii în credinţă, în Dumnezeu, în munca jertfelnică pentru binele aproapelui şi al Bisericii. Ei se căiesc pentru păcatele săvârşite (fără pocăinţă omul nu poate să-şi biruie patima), participă la Sfintele Taine săvârşite de preot şi se roagă pentru vindecare.

     Oamenii nu beau de bucurie sau de viaţă bună, ci, mai curând, pentru că sunt copleşiţi de probleme lăuntrice: fie că sunt tulburaţi sufleteşte, sunt în conflict cu lumea, au necazuri la serviciu sau nu au deloc un serviciu, suferă de depresie, etc. Ei încearcă să evadeze din realitatea amară, consumând alcool. Bineînţeles că nu pot anula problemele, ci doar le acutizează. Prin urmare, omul trebuie să încerce o rezolvare a problemelor personale, în nici un caz să fugă de ele.  Cei credincioşi vor găsi mereu soluţii la problemele pe care le au.

      Dacă dependentul îşi rezolvă problemele şi îşi descoperă sensul existenţial, îi va fi mult mai uşor să renunţe la alcool. Când este hotărât să se lase de băut şi caută fericirea în credinţă, în rugăciunea către Dumnezeu, în familie, în iubire, în comunicarea cu aproapele, în ajutorarea semenilor, în munca jertfelnică, în activităţi nobile şi interesante, el va începe un nou capitol de viaţă, încărcat de sens şi bucurie. În acest context, nu va dori să se întoarcă la vechile obiceiuri nocive cu nici un preţ.

„Casa sufletului nu se lasă niciodată pustie”

              

     Cum începem lupta? Cu rugăciune. Pe oameni îi înfricoşează perspectiva aceasta, pentru că nu se cred în stare să poarte război contra beţiei zilnic, timp de o viaţă. De aceea, e de dorit să nu ne facem planuri de lungă durată, ci să ne focalizăm atenţia asupra fiecărei zile în parte, în lupta dusă cu păcatul. Dacă a trecut ziua fără să bem alcool – slavă lui Dumnezeu! Când ne trezim a doua zi, după ce citim rugăciunile de dimineaţă, să-i cerem din inimă lui Dumnezeu (cu cuvintele noastre) izbăvire de patima beţiei: „Doamne, ajută-mă ca astăzi să nu beau alcool, izbăveşte-mă de gândurile şi prilejurile care mă îndeamnă la băut, întăreşte-mi slabele mele puteri”. Rugându-ne astfel, cerem, în primul rând, ajutorul lui Dumnezeu pentru ziua respectivă şi dobândim o predispunere interioară pentru o viaţă fără alcool. În ziua următoare ne rugăm la fel, cu dorinţa fierbinte să rămânem abstinenţi. Apoi, zi după zi, până se împlineşte săptămâna, după care ne va fi mai uşor, pentru că dezvoltăm în sine o deprindere de luptă contra păcatului. E foarte important să începem fiecare dimineaţă cu această rugăciune şi Dumnezeu ne va ajuta neapărat.

       Să nu fixăm în nici un caz limite sau termene: „începând de azi, nu mai beau vreo trei luni, un an, etc”, pentru că, astfel, omul se constrânge, se închide într-un penitenciar psihologic. El parcurge cu greu perioada de abstinenţă, după care se dezlănţuie cu o furie mai mare la băut. Să înţelegem că ne lepădăm de patima nu pentru un an sau doi, ci vom avea de luptat cu ea o viaţă. Primii paşi sunt mai dificili, apoi va fi mai uşor, pentru că omul dezvoltă în timp abilităţi care îl fac să descopere calitatea vieţii în trezie. Aşa cum dependentul este capabil să se complacă în viciul beţiei, ar putea la fel de bine să-şi formeze un stil de viaţa sănătos. După ce patimile au fost izgonite, este important să nu-şi lase casa sufletului pustie. Dacă duhul beţiei a fost alungat din suflet, omul va trebui să-şi ofere o hrană duhovnicească în loc. De aceea este atât de importantă viaţa duhovnicească: rugăciunea, spovedania şi împărtăşania.  Este bine ca bolnavul să citească Acatistul „Potirul nesecat” în faţa icoanei Maicii Domnului. 

     O cunoştinţă pătimise mult din cauza alcoolului, aproape întreaga sa viaţă. Bea mult şi făcea întodeauna scandal. Nimeni nu crezuse că va înceta să bea vreodată. În cele din urmă, a fost concediat, ceea ce l-a determinat să-şi vină în sine. S-a lăsat de viciu, vine la biserică aproape în fiecare zi, se spovedeşte des şi se împărtăşeşte duminicile. În căutare de sens, a început să-i ajute pe oameni, să comunice cu copiii săi căsătoriţi, să participe la educaţia nepoţilor. A început să citească mult şi să-şi expună gândurile în scris. În prezent, nu consumă alcool deloc.

E permisă codarea ca metodă de tratament?

       Aş vrea să împătăşesc câteva impresii referitoare la metoda codării. Deseori, credincioşii solicită părerea duhovnicului la cât de permisivă este metoda din punct de vedere duhovnicesc în vindecarea alcoolismului.

    În ce constă codarea? În timpul unei şedinţe îndelungate de hipnoză, bolnavului îi este sugerată prezenţa unui cod setat pe creier, care se activează atunci când reia băutul şi poate să-i provoace decesul. Uneori, pentru a spori procesul metodei, bolnavului i se administrează medicamente care, în interacţiune cu alcoolul, îi vor provoca reacţii adverse precum: greaţa, voma, intensificarea bătăilor inimii, etc.

      De ce nu este recomandată codarea ca metodă de tratament? Pentru că, în primul rând, prin aceasta, creierul uman devine vulnerabil la infiltraţii străine vătămătoare, ceea ce va declanşa la nivelul psihicului diverse tulburări. În al doilea rând, nu este o metodă de tratament. Omul înfricoşat de moartea care poate surveni, se opreşte pentru o perioadă scurtă din băut; în cazul acesta, el nu se luptă de unul singur cu boala, ci îşi încredinţează voinţa pe mâinile doctorului.

     O altă primejdie în calea alcoolicului supus codării este substituirea dependenţei sale cu alta. La insistenţele soţiei, un bărbat a acceptat să fie codat, încât, până la urmă, femeia ajunsese să-şi regrete fapta: „Mai bine îl lăsam să bea... După acest „tratament” a devenit mai rău decât un câine, se ceartă cu toată lumea, îşi descarcă mânia asupra noastră, ţipă. Nu am pace cu el în casă. Era mai liniştit şi mai bun când bea”. Omul a alungat demonul beţiei şi l-a primit în inima sa pe cel al mâniei şi al tristeţii. Cunosc situaţii când persoana s-a codat, a încetat să bea, dar a ales în schimb calea desfrâului: plăcerea pe care i-o oferea cândva alcoolul, i-o oferă acum sexul. De ce se confruntă dependentul cu aceste urmări? Pentru că îi lipseşte deprinderea de luptă cu păcatul personal, iar frustrarea, nemulţumirea şi neputinţa de a-şi satisface vechea patimă încearcă să le depăşească experimentând alte „plăceri”. Sondajele indică faptul că la finele perioadei de „codare”, bolnavul reia băutul, de obicei, cu o intensitate mai mare.

     Uneori, când îmi este cerut sfatul în cazurile de alcoolism cronic, le recomand oamenilor să apeleze la ajutorul medicului şi al medicaţiei: injecţii sau pastile - acestea îi vor inhiba alcoolicului plăcerea pentru băut. Uneori, dependentul ajunge la fundul sacului, iar organismul său este atât de slăbit şi voinţa atât de înfrântă, încât nu are altă cale de scăpare decât medicaţia de tip „torpilă”. Deseori, frica de moarte şi de chinuri îl trezesc la realitate. Bineînţeles, aceasta nu este o metodă de vindecare, ci "frână" care îl ajută să facă o pauză, pentru a putea începe tratamentul de bază. Este la fel cu situaţia suferindului căruia i se administrează anestezice, pentru a-i fi suportabilă existenţa şi posibil tratamentul.

     În trecut, câţiva alcoolici „dopaţi” veneau în parohia unde slujesc, şi îi cuminecam cu Împărtăşanie uscată (care se oferă, de obicei, bolnavilor la domiciliu) după Sfânta Liturghie. Unii au scăpat de patimă, iar alţii – nu. Afirm cu certitudine că „fiolele” şi injecţiile nu vindecă. Dacă lipseşte lupta interioară cu viciul, efortul personal şi hotarârea nestrămutată de a abandona alcoolismul, atunci, la finele perioadei de „dopaj”, omul va redeveni ce a fost sau chiar mai grav de atât.

Câteva sfaturi celor aflaţi în recuperare

        Beţia se biruie cu greutate de unul singur. Este bine ca bolnavul să apeleze la ajutorul unui specialist experimentat, de preferinţă ortodox. Sunt binevenite, deopotrivă, grupurile sau comunităţile pe profile şi interese comune: acolo puteti gasi prieteni, sprijin şi consiliere.

             Alte recomadări:

1. Aruncaţi toate sticlele cu alcool din casă, chiar şi pe cele deşarte, pentru ca nimic să nu vă reamintească de băut. Alcoolul uşor accesibil este primul factor care conduce la beţie. 

2. Evitaţi anturajele unde se consumă băuturi spirtoase; încetaţi să mai mergeţi în vizită pentru o perioadă de timp şi nu organizaţi petreceri. Spuneţi-le rudelor şi prietenilor că v-aţi lăsat de băut.

3. Dacă vă simţiţi atras de băutură, analizaţi când şi de ce vi se întâmplă aceasta (ex.: pentru a diminua stresul, sunteţi trist, probleme la locul de muncă şi la domiciliu). Notaţi cum aţi depăşit atracţia şi cum aţi rezolvat problemele în lipsa alcoolului; daca aţi suferit un eşec – revizuiţi erorile, gândiți-vă cum să nu le repetaţi, cum să evitaţi situaţiile care stimulează băutul;

4. Nu leneviţi, dar nici nu vă suprasolicitaţi la munci; străduiţi-vă să vă umpleţi mereu timpul liber: rugaţi-vă, citiţi, practicaţi un hobby;

5. Comunicaţi mai mult cu apropiaţii, plimbaţi-vă, faceţi mişcare, practicaţi un sport;

6. Fiţi autodidacţi în ceea ce priveşte lupta contra alcoolismului, informaţi-vă mereu despre pericolul alcoolului şi cum să depăşiţi dependenţa.

   

       Dependentul trebuie să fie atent la sine însuşi în tot decursul vieţii, ca să nu recadă. Totuşi, specialiştii afirmă că o abordare corectă a tratamentului şi munca interioară asiduă timp de şase luni, duce la transformarea conştiinţei şi la un obicei constant de luptă cu dependenţa.

     Deşi patima beţiei este puternică, să nu pierdem speranţa. Dacă omul vrea sincer să scape de patima sa şi-L roagă fierbinte pe Dumnezeu să fie vindecat, atunci Domnul îl va ajuta neapărat. Regretabil este faptul că mulţi nu sunt hotărâţi să se lase de alcool. Spuneam că patima, deşi este ucigătoare, îi conferă plăcere celui înlănţuit de ea. Anume la „dulceaţa” aceasta omul nu vrea să renunţe. Abia când este în primejdie, începe să cugete la o schimbare: fie că Dumnezeu îl cercetează cu o boală sau familia i se destramă, fie se confruntă cu o serie de necazuri... Dar în acel moment poate fi prea târziu.

    Cel ce păşeşte pe calea recuperării să nu uite faptul că: deşi va scăpa de patimă, el nu va înceta să fie bolnav. Deci, este bine să evite totalmente băuturile spirtoase. Consumul moderat de vin, permis omului sănătos cu anumite ocazii, dependentului îi este interzis categoric. Nu întâmplător, membrii grupului Alcoolici Anonimi se consideră alcoolici chiar şi atunci când sunt abstinenţi. Actorul vestit, Dimitrie Haratian, după ce s-a lăsat de băut, spunea despre sine: „Sunt un alcoolic care nu bea”. De beţie nu scapi, dacă nu te laşi de băut. Nu se face nici un compromis aici. Scapi de demonul beţiei doar cu „post şi rugăciune” (prin abstinenţă totală de alcool).

Text tradus de Mariana Caşu după articolul Kak brosit' pit' ?
Autor: Părintele Pavel Gumerov 
Sursa:  http://www.pravoslavie.ru